Yuliya Dumanska a debutat la echipa națională apărând două lovituri de la 7 metri. Cum a trăit jucătoarea născută în Ucraina primul ei turneu final

La finalul fiecărui meci al României în Suedia, Ambros Martin și-a întors privirea către tribune. Pe teren echipa sărbătorea, iar spaniolul le-a făcut semn rezervelor, portarul Yuliya Dumanska și interul dreapta Laura Popa, să li se alăture. Le-a convins cu greu de fiecare dată, cu gesturi insistente din mâini și din cap, pentru că a vrut ca ele să se simtă parte din echipă. Aseară, în ultimul meci al României la EURO, cu Germania, le-a dat șansa să joace.

În minutul 19, când Germania a primit o lovitură de la 7 metri, antrenorul cu portarii al naționalei României a decis că e momentul ca Yuliya Dumanska, al treilea portar al echipei, să debuteze la echipa mare. În vârstă de 20 de ani, prima jucătoare naturalizată din naționala feminină de handbal – e născută în Ucraina – și-a luat locul în poartă tremurând de emoții. Știa însă că e important ca un portar bun să nu se teamă, așa că și-a făcut curaj. A făcut doi pași în față și a respins cu corpul aruncarea jucătoarei din Germania. Banca României a sărit în picioare, iar în tribună, unde stătuse ea primele meciuri, Paula Ungureanu, Cristina Neagu și restul staffului au ridicat mâinile în aer și au aplaudat-o. Yuliya a ieșit de pe teren cu mâinile în sus, zâmbind larg, și și-a reluat locul pe bancă după ce s-a îmbrățișat cu Dedu.

Primul cuvânt pe care Yuliya Dumanska l-a învățat în limba română a fost brațe. Fiind portar, avea nevoie să vorbească cu jucătoarele din apărare. Avea 14 când s-a mutat din Ucraina în Baia Mare, descoperită de familia care conduce Clubul Sportiv Marta Baia Mare la un turneu jucat în România. La început s-a descurcat în engleză, dar îi plac limbile străine și a învățat româna în trei luni, citind și scriind seara, după antrenamente.

N-a fost de la început portar, ci pivot, iar atunci când a ajuns prima oară în poartă a vrut să se lase de handbal, pentru că nu-i plăcea. “Mi se părea ciudat să stau și toată lumea să dea în mine, în burtă, în cap”, povestește pronunțând rotund cuvintele, cu o urmă de accent ucrainean. Dar când a văzut că din poartă poate să ajute echipa, a început să-i placă.

Vine dintr-o familie sportivă – și tatăl, și bunicul au fost fotbaliști – dar abia după ce a ajuns în poartă a aflat că mama și bunica ei fuseseră portari de handbal. N-au jucat mult, „pentru că în Ucraina nu aveau perspective așa mari ca în România”, și l-au practicat mai mult de plăcere, dar sora ei mai mică îi calcă pe urme, ca portar la Clubul Sportiv Marta Baia Mare.

Yuliya crede că dacă rămânea în Ucraina nu ajungea să facă handbal de performanță, în niciun la nivelul la care e acum. Se simte legată de România, pentru că locuiește aici de șase ani. „Teoretic e casa mea, în Ucraina ajung foarte rar. Acum joc la Craiova, e foarte departe de Gorodenka, iar noi avem puține zile libere pe an.” Ține legătura pe Skype cu familia ei, care n-a apucat s-o vadă live în prea multe meciuri.

Își dorea să joace pentru o echipă națională, dar a Ucrainei nu era foarte puternică. Când a aflat că poate obține cetățenie română, și-a dorit-o atât de mult încât a cumpărat un tricolor, și-a prins o bucată din el pe ghiozdan, iar alta a atârnat-o în cameră. „Cred că dacă vizualizezi ceva în viață și îți dorești foarte mult, reușești.” A obținut-o anul acesta, pe 5 mai, iar în vară a câștigat cu naționala de tineret medalia de bronz la Campionatul Mondial din Rusia. „Câteodată, când se cântă imnul îmi vine să plâng de fericire că am reușit ceva în viață.”

Tot în vară a fost inclusă în lotul lărgit pentru Olimpiadă, o ocazie să se antreneze alături de Paula Ungureanu și Ionica Munteanu – pe care le-a avut alături și la HCM Baia Mare – și mai ales să lucreze cu Jaume Fort, antrenorul cu portarii al naționalei, de la care crede că a învățat mult. „Simt că m-am îmbunătățit, îmi plac exercițiile pe care le facem, mă bucur că am ocazia să lucrez cu el.” A progresat așa mult încât Jaume Fort a hotărât s-o ia în Suedia, ca portar de rezervă.

La începutul Campionatului European, primul cu naționala de senioare, se bucura că e alături de echipă și că poate să învețe. A trăit meciurile cu emoții în tribună, cântând tare imnul și încurajându-și colegele de echipă – mai ales pe cele din poartă – cu pumnii strânși sau cu mâinile în aer. Hai, Pau! Bine, Deni!

Nu-și imagina însă că va apuca să și apere poarta României. A aflat cu o seară înaintea ultimului meci, cu Germania, la antrenamentul la care s-a antrenat cot la cot cu Denisa Dedu – Paula s-a odihnit și a făcut stretching – și a fost surprinsă și fericită. A avut emoții, dar a simțit că fetele au încredere în ea.

Cinci minute după lovitură apărată, Germania a primit un nou șapte metri. Yuliya a intrat iar în poartă, a ridicat mâinile sus și a oprit din nou mingea, ținând scorul la 21-20 pentru Germania. După ce echipa a câștigat la limită, a ieșit de pe teren fericită că a contribuit și ea la victorie. „Mă bucur că am putut să fiu utilă echipei. E un sentiment minunat să fiu la echipa națională, mă simt mândră că pot să reprezint România, care îmi este foarte dragă, este a doua mea casă. Știu că am de muncit foarte mult și o să muncesc ca să fiu aici și în viitor.”