În 2016, tenisul devine unul dintre stâlpii delegației olimpice și se consolidează ca sport în vogă în România
Treizecizero.ro 3 ianuarie 2016Una dintre frumusețile specifice tenisului este că, de 1 ianuarie, de Anul Nou, toată lumea e deja pe terenuri, ceea ce-l face unul dintre puținele sporturi care derulează competiții live în aceste zile, și nu reluări. Așa că tenismenii sunt primii sportivi români care încep anul.
E un motiv de bucurie pentru fanii tenisului românesc, fani care au fost răsfățați în ultimii ani. Tenisul a devenit dintr-o dată un sport foarte popular în România, o popularitate consolidată de multitudinea de rezultate importante obținute în ultimii ani de generația actuală de jucători. O generație apărută – spun cei care au asistat la creșterea ei – aproape inexplicabil.
În 2013, jucătorii români au adunat împreună 13 titluri și 6 finale, cumulat ATP și WTA, simplu și dublu. În 2014, bilanțul a crescut la 19 titluri și 10 finale, iar în 2015 au fost adunate 10 titluri și 18 finale. În plus, Simona Halep a jucat o finală de Roland Garros și o finală de Turneul Campioanelor la simplu, Horia Tecău a câștigat titlul de dublu la Wimbledon și cel de la Turneul Campionilor, Horia și Florin Mergea s-au întâlnit în finala de Turneul Campionilor, iar Tecău a ajuns pe locul 1 la dublu.
2016 este al patrulea an consecutiv în care această generație promite iar rezultate pe măsura ultimelor sezoane, caz în care interesul în jurul acestui sport va continua să crească, pe fiecare nivel. În plus, există și Jocurile Olimpice, unde, dintr-o dată, o medalie nu mai pare așa de greu de atins. În cel puțin două probe, simplu și dublu masculin, putem alinia reprezentanți capabili să meargă până la capăt.
Pe Treizecizero am aruncat o privire către jucătorii români înainte de startul noului sezon, într-un mini-serial de review-uri și preview-uri, care urmează să fie completat cu Simona Halep:
Horia Tecău: După un sezon rotund și istoric, perspectivele sunt pe măsură
Se spune că binele este dușmanul cel mai mare al excelenței. Într-o eră a tenisului în care diavolul stă în detalii, Horia a înțeles și a aplicat o convingere de care nu s-a despărțit vreodată: numai o etică a muncii impecabilă îl poate ajuta să-și atingă visul. Asta, plus curajul de a ieși din amorțeala plăcută și, posibil, comodă a unui 2014 cu opt trofee totuși, micuțe, reprezintă victoria cea mai importantă a lui Horia, chiar dacă nu cea mai spectaculoasă. (…)
Schimbarea de strategie anunțată în 2014 de Horia și de partenerul său, Jean Julien Rojer, a funcționat. Dar ce înseamnă mai exact că “ne concentrăm pe turneele mari”? Pe scurt, Horia și Jean Julien și-au structurat foarte atent calendarul și blocurile de antrenament, căutând să-și programeze pe cât posibil vârfurile de formă sportivă la momentele potrivite, adică în jurul turneelor mari.
Articolul complet, pe Treizecizero.ro
Florin Mergea, probabil următorul român candidat la locul 1 în lume
Pe toți ne fascinează poveștile cu sportivi care pierd totul, se rătăcesc în anonimat, ajung în punctul în care sunt gata să renunțe. Apoi cineva apare, sau ceva se întâmplă, și îi convinge să reia lupta de la capăt. În ciuda handicapului, ei bat toate greutățile și-și împlinesc, într-un final, talentul. Ne plac recuperările și eroii excepționali, puși în situații excepționale. Sunt numeroase și filmele care au documentat astfel de povești și, dincolo de clișeele obișnuite, firul narativ nu încetează niciodată să ne emoționeze și să ne inspire. În parte, pentru că sunt bucăți autentice de viață.
Cel mai apropiat de o astfel de epopee dintre sportivii noștri este Florin Mergea. În urmă cu câțiva ani, olteanul era, practic, un jucător inactiv. Încetase cu totul o primă carieră ce începuse atât de promițător la simplu, în juniorat. Ori de câte ori se vorbea despre anii de început ai lui Florin, apărea, inevitabilă ca o marcă lipită de scrisoare, și referința la victoriile obținute de acesta asupra unor jucători ca Murray, Tsonga, Monfils sau Berdych. Pe lângă asta, inevitabilele și, de la un punct încolo, obositoarele comentarii despre greșelile făcute de Mergea în tinerețe și despre “talentul irosit” al acestuia.
Irina Begu, gata de saltul către tenisul mare
2015 a fost anul în care Irina a bătut la poarta tenisului de top. A câștigat la cine trebuia să câștige și astfel a ajuns în turul trei sau patru la Slamuri, în primul ei sfert de Mandatory, în semifinale, finale și la un trofeu (Seul). Jucând bine constant, s-a ciocnit inevitabil de capii de serie. În cuvintele ei, fetele astea joacă ”altceva”, iar acest ”altceva” se bazează pe credința lor nestrămutată că merită să se afle unde se află în clasament. Asta îi rămâne Irinei de cucerit anul viitor: să creadă că are jocul necesar pentru a învinge o porțiune considerabilă din acea listă. Va trebui să se pregătească sufletește pentru mai multe meciuri maraton sau pe muche de cuțit, deoarece singura certitudine contra jucătoarelor de top este că victoriile contra lor va trebui să fie smulse.
2015 a fost fundația. 2016 poate fi anul în care Irina poate înălța o construcție formidabilă pe această fundație.
Monica Niculescu își consolidează nișa și în 2016
Monica Niculescu este o jucătoare care nu trece neobservată pe teren. Stilul ei excentric provoacă curiozitate, entuziasm sau nedumerire printre spectatori și exasperare printre adversare, dar în orice caz, nu te lasă indiferent. Însă pe cât de neortodox joacă, pe atât de profesionistă este atitudinea ei. Monica Niculescu este un pariu cât se poate de sigur: de obicei bate pe cine trebuie să bată, iar cu jucătoarele mai bine clasate își vinde scump pielea. Serena Williams însăși a aflat la Indian Wells ce înseamnă să o ai adversară. ”N-am mai văzut pe nimeni care să joace ca ea”, spunea liderul mondial după meci cu uimire.
Din 2008 încoace, Monica s-a învârtit în jurul locului 50 în clasament la simplu. Doar în 2009 și 2010 a alunecat către locul 100. La dublu, constanța s-a repetat, la un nivel ușor superior: Monica a gravitat în zona locurilor 30-40, singura excepție fiind 2013, când a încheiat pe 70. Ce ne spun aceste cifre? Că știe ce face pe teren și poate să o facă constant.
Alexandra Dulgheru poate lua avânt cu un strop de continuitate
Fiecare jucătoare română are jocul ei distinct și am mai vorbit despre faptul că diversitatea este unul din atuurile echipei de Fed Cup. Jocul lui Alex este bazat pe construcție inteligentă și un rever pe care uneori îi place să-l lovească din săritură. Tocmai pentru că mișcarea este o parte esențială a stilului ei de joc, pauza îndelungată la care au obligat-o accidentările a fost greu de recuperat și a presupus timp și, mai ales, răbdare.
Ca și 2014, 2015 a fost anul acumulărilor și progresului treptat. Cele două provocări cu care s-a confruntat au fost gestionarea resurselor fizice odată ajunsă în fazele superioare ale turneelor și organizarea în consecință a programului competițional. Anul trecut, Alexandra a avut victorii la jucătoare de top, cum ar fi Lisicki, Cornet, Bouchard, Safarova și Makarova, dar a și abandonat meciuri care veneau după perioade în care jucase prea mult.
