Avem din nou un duel al Madridului în finala Champions League. E vremea concluziilor preliminare: ce am învățat până aici?

Pentru a doua oară în trei ani, avem un derby madrilen în finala Champions League. Real Madrid a trecut aseară de Manchester City, printr-un autogol al lui Fernando, şi se alătură vecinilor de la Atletico în ultimul act al competiţiei. Cu un singur joc rămas, putem trage primele concluzii despre ediţia de anul ăsta. Ce am învăţat, ce s-a schimbat, ce a rămas la fel şi încotro se îndreaptă fotbalul european?

Finalistele

După turul semifinalei de pe Etihad, în Manchester, mai mulţi jurnalişti sportivi remarcau o percepţie curioasă care domneşte în Spania cu privire la Man City. Sid Lowe, expert în fotbalul Spaniol, spunea că lumea a fost surprinsă de calitatea inferioară a echipei lui Manuel Pellegrini, în ciuda echilibrului unui 0-0. „Jucătorii lui City pur şi simplu nu par destul de buni‟, încuviinţa şi Lowe, după un joc în care englezii au părut mult mai preocupaţi de a nu greşi sau a primi gol decât de a-şi oferi un avantaj pentru returul de pe Bernabeu.

Yaya Toure's running stats don't make good reading after City's Champions League loss: https://t.co/qPcolTyS5s #mcfc pic.twitter.com/lDCJ9pR5Lb

— Sky Sports Football (@SkyFootball) May 5, 2016

Miercuri seară s-a dovedit mai degrabă că City nu poate mai mult, oricât ar vrea. Diferenţa dintre meciuri a stat numai în centrarea lui Bale, deviată în propria poartă de Fernando. Într-un fel, că un autogol a adus-o pe Real în finala de la Milano vorbeşte la fel de mult despre echipa lui Zidane, cât despre neajunsurile lui Man City. Pe parcursul dublei, madrilenii nu au convins în faţa unei formaţii care i-a invitat constant să atace şi a cedat orice iniţiativă. Real nu a fost în vreun moment la turaţie maximă şi nu a făcut mai mult decât minimul necesar pentru a avansa. Rezultatul final e cel care contează, la urma urmei, dar va fi nevoie de cu totul alt efort dacă trofeul e să ajungă pe Bernabeu pentru a 11-a oară.

Bale on Zidane: "He's given us that belief and freedom to go out and express ourselves." #UCLfinal pic.twitter.com/uPbUUDxEKO

— Champions League (@ChampionsLeague) May 5, 2016

Zidane şi Bale sunt doi oameni care merită admiraţie, însă. Primul a reuşit să preia din mers o șalupă care lua apă şi să o navigheze către o posibilă dublă: campionat și Champions League. Deşi au existat destule momente dificile, niciunul mai evident decât şocul înfrângerii cu 2-0 la Wolfsburg, Zidane a îndeplinit ceea ce toată lumea ştia că va fi obiectivul numărul unu: stabilizarea unui lot de jucători enorm de talentaţi, dar înconjuraţi de distrageri ale atenţiei şi conflicte. Performaneţele lui Bale sunt o mărturie a succesului lui Zidane în departamentul ăsta. În lipsa lui Ronaldo, revenit contra lui City, galezul a preluat frâiele şi a arătat din nou ca jucătorul pentru care Florentino Perez a golit visteria.

De cealaltă parte, Atletico şi Simeone au mai scris un capitol într-o poveste care e umbrită doar de miracolul din Leicester. O înfrângere cu 1-2 pe Allianz Arena contra lui Bayern a trimis-o pe Atleti în finală, datorită golului marcat de Griezmann în deplasare. Alb-roşii au avut fără îndoială drumul mai dificil spre San Siro. Să treci de Barcelona şi Bayern, practic primele două favorite la începutul sezonului, cu resurse vast inferioare, e încă un exemplu al revoltei cu care se confruntă centrele tradiţionale de putere din fotbalul european.

Diego Simeone are şi el pentru a doua oară şansa unei duble istorice. În campionat, e la egalitate cu Barcelona şi aşteaptă un pas greşit al catalanilor. În finala Champions League, are şansa unei revanşe după dezamăgirea din 2014, când a fost la câteva secunde de a ridica trofeul pentru prima dată în istoria clubului. Dacă va reuşi asta pe 28 mai, va fi cu adevărat sezonul „underdog-ului‟. Şi Simeone va fi câştigat absolut tot ce e de câştigat în Europa, cu un club ai cărui fani au fost porecliţi, la un moment dat, „suferinzii‟.

Guardiola şi semifinalele pierdute

Pep Guardiola a avut două zile destul de ciudate. În 24 de ore, atât actualul, cât şi viitorul său club au fost eliminate în semifinalele Champions League. Guardiola a căzut în acelaşi act al competiţiei pentru a patra oară consecutiv: de trei ori cu Bayern, o dată cu Barcelona, în 2012. Acelui eşec contra lui Chelsea în ultimul sezon petrecut la Barcelona a fost urmat, ironic, de trei eliminări împotriva primelor trei echipe din Spania. Marţi seară a fost ultima şansă a catalanului să se ridice la nivelul aşteptărilor absurd de înalte care l-au aşteptat în Bavaria. Nimeni de la club nu a spus-o vreodată explicit, dar puțini se îndoiesc că Guardiola a fost angajat tocmai pentru a mai adăuga încă o cupă europeană în palmaresul lui Bayern. Cei trei ani petrecuţi în Germania nu aveau cum să nu fie judecaţi după criteriul ăsta.

„Mi-am dat viaţa pentru clubul ăsta. Din primul și până în ultimul minut pentrecut la Bayern, am dat tot ce aveam de dat‟, a spus Pep, după meciul cu Atletico. În privinţa asta, nu-l va contrazice nimeni. În ceea ce priveşte dedicaţia obsesivă cu care Guardiola s-a aruncat în job, există consens total. Dar fotbalul e adesea un sport cu sumă zero: ori câştigi, ori pierzi. Poate părea nedrept că (probabil) trei titluri şi (poate) două cupe domestice fac mai puţin decât un trofeu necâştigat, dar, având în vedere inegalitatea dintre Bayern şi restul campionatului german, puţină lume din afara clubului va empatiza. Dacă judeci după rezultate concrete – după trofee – sezonul ăsta probabil că a fost un pas bătut pe loc pentru cei porecliţi, la finalul anilor ’90, FC Hollywood.

Totuși, lumea nu trebuie să uite că Bayern nu a fost mereu puterea de azi. După trofeul Champions League câștigat în 2001, cu Hitzfeld pe bancă, cu Kahn, Efemberg, Scholl sau Elber în teren, au urmat câțiva ani de absență și căutare. Până în 2010, Bayern a lipsit din fazele finale ale Ligii Campionilor și a pierdut titluri în fața lui Stuttgart, Wolfsburg sau Dortmund. Așa că ultimele șapte sezoane, în care Bayern a jucat trei finale de Champions League (două pierdute, în 2010 și în 2012, alta câștigată, în 2013) și alte trei semifinale (în ultimele trei ediții), sunt remarcabile. Din acest punct de vedere, Guardiola a făcut o treabă pe cinste în a o păstra pe Bayern în elita celor trei-patru mari cluburi ale Europei.

Iar la Man City, pe Guardiola îl aşteaptă o muncă ceva mai grea. Fără o generaţie excepţională, cum a avut la Barcelona, fără un lot de jucători la apogeul carierei, care au câştigat totul, cum l-a aşteptat la Bayern, antrenorul va trebui să reconstruiască o echipă dezechilibrată, îmbătrînită şi cu un complex în Europa. Cum-necum, City a ajuns la un pas de finală fără să arate vreodată cu adevărat ca o favorită. Momentul de glorie a venit contra unui PSG care suferă de acelaşi rău de înălţime provocat de ascensiunea prea rapidă. Contra Realului, după cum remarca şi fotstul fotbalist Chris Waddle, echipa lui Pellegrini a părut speriată şi timidă. Pe Bernabeu, când un singur gol ar fi adus calificarea, City a reuşit doar două şuturi pe poartă, într-o prestaţie aproape dezinteresată și fără o direcție precisă. Guardiola nu va avea prea mult timp să reflecteze asupra perioadei de la Bayern. Urmează o vară foarte ocupată pentru catalan.

Man City's Champions League exit shows there's still plenty of work to do for Pep: https://t.co/6p5ww5jRu3 pic.twitter.com/Xy8Wa0wa1l

— Sky Sports Football (@SkyFootball) May 5, 2016

Spania domină, Anglia şi Germania rămân în urmă

Nu o mai fi naţionala iberică regina lumii, dar echipele de club domnesc asupra fotbalului european. În ultimii cinci ani, 14 echipe spaniole au jucat în finalele Champions League, Europa League sau în Supercupa Europei. Pentru a doua oară în trei ani, finala e o afacere exclusiv spaniolă. În mod curios, în timp ce antrenorii de top ai sportului se îngrămădesc să ajungă în Premier League, La Liga continuă să fie laboratorul care produce cei mai buni jucători şi ultimele inovaţii tactice.

Anglia şi Germania, cu excepţia lui Bayern (care e în altă dimensiune decât restul cluburilor), au rămas serios în urmă. Italia se bazează aproape exclusiv pe Juventus pentru a adăuga la coeficientul UEFA, la fel şi în cazul Franţei, cu PSG. Însă nimeni nu a decăzut mai mult decât Olanda. Ţara care dădea lumii un Johan Cruyff pe teren şi un Rinus Michels pe bancă, campionatul din care Ajax ieșea și cucerea Europa trei ani la rând a căzut în urma Ucrainei şi Belgiei în clasamentul UEFA. Dacă adaugi şi eşecul naţionalei în calificările pentru european, atunci e greu să nu conchizi că fotbalul olandez e în cel mai prost punct de multe decenii încoace.