Tiki-taka n-a murit, tiki-taka s-a transformat: Barcelona poate câștiga acum și cu armele adverse

Ciprian Rus 3 mai 2019

Unul dintre principalele atribute ale stilului e că poate fi parodiat. Ce dovezi mai bune că westernul american a făcut istorie în cinematografie decât scenele epocale din filmele recente ale lui Guy Richie sau ale fraților Coen? Desigur, stilul poate fi, deopotrivă, pastișat: e, fatalmente, foarte lungă lista de epigoni a fiecăruia dintre marii creatori de stil. E doar o chestiune de timp până când efectul-surpriză al fiecărui stil nou se transformă, prin analiză repetată, în ceva ce, chiar dacă nu poate fi reprodus la nivel de excelență, poate fi măcar înțeles. Valabil și în literatură, și în cinematografie, și în sport…

Când – promovat pe „Camp Nou” direct de pe „Mini Estadi”, de la Barca B – Pep Guardiola a rafinat fotbalul total împrumutat de Johann Cruyff de la marele Ajax în ceea ce presa a numit „tiki-taka”, lumea întreagă a înțeles, imediat, că era martora unui moment istoric în povestea de peste 100 de ani a „jocului frumos”. Numele de „tiki-taka”, care lui Pep nu îi spune în continuare nimic, nu face decât să definească ceea ce fanii fotbalului știau deja, că Barcelona lui Guardiola era creatoarea unui nou stil.

Bazat pe control total al mingii și pe obsesiva recuperare a ei în doar câteva secunde după ce era pierdută, Barcelona lui Guardiola a redefinit spațiul în fotbalul modern, a sedus prin generozitatea cu care s-a dedicat ideii de spectacol și a câștigat, într-un an, tot ce putea câștiga un club european într-un singur sezon. „Și acum ce mai facem?”, l-a întrebat secundul Tito Villanova pe Pep Guardiola la festivitatea de sărbătorire a celor șase titluri. Foițele de confetti încă mai pluteau sub cerul Barcelonei, iar Pep știa deja răspunsul…

Starea de grație nu avea cum să țină la infinit. După un 0-5  pe „Camp Nou”, în 2010, Jose Mourinho, antrenorul celor de la Real Madrid și fost om de casă al Barcelonei, a fost primul care a reacționat. Deși avea o echipă fantastică, cu Cristiano, Benzema, Ozil și Di Maria, în stare să lupte de la egal la egal cu Barcelona lui Xavi, Iniesta și Messi, Mourinho s-a jurat atunci să nu mai piardă niciodată la scor în fața rivalei „blau-grana”. A analizat până la limita obsesiei jocul Barcei, a citit stilul și a venit cu replica. De la agresivitate fizică la război psihologic, „Mou” n-a lăsat la o parte nici o armă din arsenalul cinismului. „Stilul” trebuia ucis! După Mourinho, Sir Alex Ferguson, Diego Simeone, Pochettino, Ernesto Valverde și mulți alții s-au străduit să spargă „codul” tiki-taka.

Uzat după patru sezoane la cel mai înalt nivel, în care a ridicat stilul Barcelonei la rang de artă, Pep Guardiola și-a luat un an sabatic înainte de a merge să „exporte” fotbalul său fabulos la Bayern Munchen, apoi la Manchester City. Tiki-taka era la mare modă, iar adversarii săi – unii dintre ei din principiu, precum Simeone sau Mourinho, alții doar de conjunctură – erau mai bine pregătiți ca oricând.

Părăsită de maestrul său, FC Barcelona a fost prima provocată să își apere stilul. Tito Vilanova a făcut un sezon istoric în LaLiga, dar a fost nevoie să vină Luis Enrique pentru ca Barcelona să mai câștige o dată Champions League. Catalanii au făcut tripla în acel an, dar Enrique a comis „sacrilegiul” de a umbla la stil ca să poată obține rezultate. Cu Neymar la dispoziție, în trident cu Suarez și Messi, Enrique a adăugat contraatacul lungii liste de atuuri ale Barcelonei, o direcție aproape absentă în jocul lui Guardiola. Barcelona și-a făcut în continuare jocul ei de pase, dar, în momente-cheie, și-a permis să fie mult mai pragmatică, pentru a putea contracara anti-sistemul impus de antrenorii care îi lecturaseră la perfecție stilul.

La rândul său, la Bayern, deși confruntat cu o naturală rezistență internă, Pep Guardiola a încercat să impună „purismul” stilului său într-o Bavarie mult mai predispusă, istoric, la pragmatism. La fel ca la Barcelona și, ulterior, la City, stilul a prins de minune în competițiile de anduranță. Și Barcelona, și Bayern, adună ligă după ligă, City face și ea două sezoane extraordinare (ultimul, în curs) cu Guardiola pe bancă.

Și totuși, în 6 ani, cele trei mari promotoare ale stilului tiki-taka au câștigat o singură Ligă a Campionilor, cea a Barcelonei din 2015, cu „fine tunning”-ul lui Luis Enrique. Cauzele sunt complexe, greu de generalizat – și mai greu de subsumat limitelor stilului tiki-taka. E limpede, însă, că s-au găsit, în timp, câțiva antrenori de elită care au învățat la perfecție stilul și l-au contracarat ori de câte ori au putut – sau au avut la dispoziție echipe capabile să facă față numelor mari care le-au stat în față.

Au apărut tehnicieni – precum Jurgen Klopp – al căror stil se pliază la perfecție pe stilul tiki-taka. Deloc întâmplător, Klopp e antrenorul cu cele mai multe victorii în fața lui Guardiola, strânse atât în Bundesliga, cât și în Premier League. Tot Klopp a fost cel care i-a tăiat, anul trecut, accesul lui Guardiola spre finala Champions League. Noul eșec al lui Pep Guardiola în fazele superioare ale Champions League și eliminarea surprinzătoare a Barcelonei lui Ernesto Valverde în fața Romei, anul trecut, i-au făcut pe mulți să anunțe sfârșitul tiki-taka, revoluționarul stil de joc care i-a adus Barcelonei – și numai Barcelonei! – trei ligi ale Campionilor în ultimii 10 ani. Sezonul actual al Ligii era așteptat ca o confirmare a acestei stări de fapt…

Prins în Premier League într-o competiție acerbă cu Liverpool pentru a-și apăra titlul de anul trecut, Man City a ieșit în sferturile CL, eliminată de Tottenham-ul unui alt mare expert anti-tiki-taka, Mauricio Pochettino. O dublă manșă electrizantă, decisă de VAR, la un ofsaid de câțiva centimentri, în ultima secundă a returului. Ghinion în retur, ghinion în tur, când Sergio Aguerro a ratat un penalti, dar, mai pregnantă decât toate, senzația că, la Londra, Pep Guardiola a jucat prea temător, trădându-și, poate pentru prima oară, stilul.

Cu jucători fantastici, aleși pe sprânceană să poată juca ce „predică” el, Pep își permite să joace diferite module de-a lungul unui sezon sau chiar de-a lungul unui meci. Dar impresia că împotriva lui Tottenham, ca și împotriva lui Liverpool în campionat, deci împotriva a doi antrenori care-i știu la perfecție jocul, a încercat să vină cu un plus de pragmatism stilului (pe) care l-a consacrat rămâne o idee de luat în discuție.

Mai puțin subtil decât Guardiola a fost Valverde, cu Barcelona, împotriva lui Liverpool, miercuri, în turul semifinalelor Ligii Campionilor. Pe când era antrenor la Athletic Bilbao, Ernesto Valverde se remarcase deja ca unul dintre cei mai fini analiști ai stilului tiki-taka. Duelurile tactice Barcelona – Athletic de pe vremea lui pot fi predate la orice școală de antrenori! Ajuns pe „Camp Nou”, Valverde nu s-a sfiit să ducă la un nivel superior plusul de pragmatism moștenit de la Luis Enrique. Barca lui Valverde nu doar că renunță adesea la modulul 4-3-3 pentru mai „sănătosul” 4-4-2, dar cedează și mingea în unele partide, ca să-și simplifice, astfel, existența. Asta a făcut, de altfel – cu riscurile de rigoare – în meciul cu Liverpool. La fel ca City-ul de la Londra, Barcelona a renunțat la purism – lucru deloc ușor pe propriul teren – de dragul pragmatismului. Ce nu i-a ieșit lui Pep, i-a ieșit lui Ernesto.

Mai e, desigur, returul de la Liverpool. Dar concluzia e deja limpede: tiki-taka nu moare, tiki-taka se transformă. Atât antrenorul, cât și echipa care au consacrat-o dau de înțeles că vor fi mult mai greu de citit, și, deci, de contracarat, de acum înainte. În istoria oricărui imperiu, după o perioadă de glorie urmează perioade de decădere. De data asta, însă, imperiul contraatacă. Și la propriu, și la figurat. Dacă, astfel reîncărcat, imperiul tiki-taka va obține a patra sa coroană europeană rămâne să vedem curând…

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.