Interviu | Andreea Răducan: „Tot timpul spunem că sistemul e de vină, dar oamenii construiesc acest sistem”

În august se împlinesc doi ani de când Andreea Răducan a devenit Președintele Federației Române de Gimnastică. Între o vizită la Deva și un weekend la Focșani pentru o acțiune de selecție pentru proiectul Federației “Hai cu noi în țara campioanelor”, între Europenele de la Szczecin și Campionatele Europene de la Baku, ambele încheiate fără medalii pentru gimnastica româneasă, am stat de vorbă cu Andreea Răducan despre concluziile primei jumătați de mandat: despre așteptările cu care a început acest drum, despre care spune că n-a fost o dorință personală, ci o provocare pe care și-a asumat-o în urma discuțiilor cu mai mulți oameni din sport; despre dezamăgirile și limitele pe care le-a descoperit pe parcurs; în fine, despre cum vede viitorul acestui sport atât de iubit, care trece printr-un moment încă dificil.

Spune-ne puțin despre proiectul de selecție “Hai cu noi în țara campioanelor”

Ideea proiectului este să încercăm să dăm o mână de ajutor cluburilor, pentru că Federația, din punct de vedere legal, nu are posibilități să le ajute. Și ideea e să încercăm să stimulăm un pic baza de selecție pe plan local, în orașele unde avem secții de gimnastică. Anul trecut am început evenimentele, primul a fost la Ploiești, apoi la Buzău și Arad. Anul acesta primul eveniment, al patrulea în total, a fost la Focșani.

Apoi, dorința noastră e să îi ajutăm pe cei de la cluburi să lege o relație mai sănătoasă și frumoasă cu autoritățile locale, în ideea în care se tot vorbește despre această descentralizare; dacă se va întâmpla sau nu, oricum e binevenit demersul, ca cei de la cluburi să poată interacționa cu autoritățile locale, cu primăriile, cu consiliile județene, să poată fi susținuți, să poată primi un echipament, un cantonament, un aparat de gimnastică, și așa mai departe.

În al treilea rând, e foarte important, poate că pe plan local sunt și oameni de business, cu afaceri mai mici sau mai mari care pot de asemenea ajuta, pot redirecționa 2% sau 20% din impozitul pe venit sau pot finanța o competiție.

E selecția în continuare o problemă?

Este o problemă în primul rând baza de selecție, adică numărul copiilor de la unele cluburi. Problemele apar atunci când se face diferența între sport de masă și cei care doresc performanță. Problemă din punctul nostru de vedere, pentru că e o bucurie oricum că oamenii fac sport și se mișcă, ăsta e primul lucru pe care îl promovăm: ideea de a avea copii sănătoși și o atitudine corectă, o poziție corectă, un mers și o alergare. Până la urmă sunt lucruri de bază, nu cerem Tsukahara din prima. Însă sigur că ne bucură când avem copii talentați care-și doresc și să facă performanță.

Sunt foarte puțini părinți și copii dispuși să-și asume sacrificiile. Gimnastica nu este un sport neapărat foarte simplu. Din punctul meu de vedere, este un sport foarte frumos, care te construiește și-ți dezvoltă o mulțime de calități, pe care poate nici nu știi că le ai. Eu povestesc asta prin prisma experienței pe care am avut-o, dar nu pot să povestesc despre altceva decât despre ceea ce am trăit și consider că a meritat din toate punctele de vedere, ăsta e mesajul pe care-l transmit mai departe.

Din păcate, azi au alt mod de a se raporta la tot ce înseamnă muncă, efort, implicare. Și atunci pentru noi este un efort în plus de a încerca să le explicăm că dacă vrei să construiești ceva cu adevărat consistent sau frumos în viață e nevoie să iei treaptă cu treaptă și să-ți asumi niște lucruri din care să și înveți câte ceva. Am spus mereu că sportul nu te învață doar cum să primești acea medalie, ci tot parcursul până acolo, care sunt etapele, cât muncești, cum te bucuri în momentul în care pe munca ta ai reușit să obții un lucru atât de valoros și o lume întreagă să afle despre el.

Ce concluzii ai după primii doi ani la Federație?

Concluziile nu sunt neapărat cele mai fericite, nici nu m-aș grăbi să le trag. E mijlocul unui mandat în care mi-am propus ca implicarea mea să fie cât se poate de consistentă, în ideea în care sunt conștientă că de una singură nu voi putea să schimb lucrurile. Dar măcar să am mulțumirea că ceea ce a depins de mine am făcut. E foarte greu și din punct de vedere al resursei umane, vorbesc acum și de Federație, și de antrenorii pe care-i avem la cluburi, dar și la lot. 

La lot sunt acum puține fete, am fost anunțată relativ curând că încă două sportive au renunțat (n.r.: Nica Ivănuș și Laura Iacob). Așa că situația e destul de critică. Mie-mi pare rău, vorbind ca o fostă sportivă, și asta am încercat să le și explic, s-au chinuit foarte mult, au depus un efort încă de copii și e păcat să renunți cu trei luni înainte de un Campionat Mondial.

Poate fi și frica de un rezultat negativ?

Se prea poate. Cred că a fost într-adevăr și o presiune destul de mare, pentru că toată lumea se aștepta ca aceasta să fie generația care să readucă România pe podium. Lucrurile nu s-au întâmplat la modul acesta, poate că și ele au căpătat o teamă și o frustrare și n-au reușit să depășească obstacolul acesta.

Cu ce gânduri ai preluat Federația și ce-ai întâlnit pe parcurs?

Sincer, nu a fost neapărat o dorință aceasta de a prelua Federația, dar într-adevăr a fost o discuție cu oameni din sport, mă refer la COSR, la Minister la vremea aceea, la antrenori din țară care mi-au sugerat că ar fi bine să fac pasul acesta. Am considerat că poate o atitudine pozitivă și entuziasmul pe care eu îl port în general poate să ajute, ca fiecare să-și dea silința un pic mai mult. Nu știu dacă au înțeles că eu nu am o baghetă magică cu care să fac ca toate lucrurile să funcționeze perfect. Sunt multe lucruri de făcut și nici nu așteptam să fie altfel, mie îmi place să muncesc, nu fug de responsabilități, ba chiar e o provocare. Atunci am zis ok, poate că merită să încerc, de aici am pornit.

Însă recunosc că sunt dezamăgiri multe, din toate rândurile. Și mi-ar părea rău să-mi pierd entuziasmul, în general, pentru orice fel de lucru, pentru că eu nu am lucrat doar pentru gimnastică înainte, în lucrurile pe care le-am făcut, și nu vreau să-mi pierd nici bucuria de a face lucruri pentru oameni, nici dorința de a face lucruri frumoase, de a mă implica în diverse proiecte, doar pentru că anumite experiențe nu sunt dintre cele mai sănătoase.

Ce ți se părea cel mai important de schimbat când ai început?

În primul rând, ține foarte mult de atitudinea cu care oamenii își privesc jobul și implicarea pe care o au. Apoi, vorbim foarte mult de disciplină, de la disciplina din Federație, disciplina antrenorilor de la club, de la lot și, sigur, a copiilor și a părinților. Ăsta e motivul pentru care am spus că vom taxa (lipsa disciplinei), pentru că până la urmă asta înseamnă performanță. Vrem să ne jucăm? Sigur, fiecare în legea lui, fără nicio problemă. Însă în momentul în care cineva se preocupă, și anume Federația se preocupă să nu-ți lipsească nimic de la cazare, de la masă, de la indemnizație, de la susținătoare de efort, deplasări la competiții, șamd, în condițiile în care perioada politică n-a fost una fericită și stresul pentru a acumula bugetul de care avem nevoie pentru a ne susține cele cinci loturi care stau în mod constant, un an de zile, în cantonament, a fost realmente o provocare. Pentru mine nu a fost simplu deloc și totuși anul acesta, cele 7 milioane și jumătate (de lei) pe care le primim ca buget, prin MTS, de la Guvern, reprezintă cel mai mare buget pe care Federația l-a avut vreodată. Însă pentru a putea să aduc fondurile necesare am nevoie și de un pic de susținere din partea sportivilor și antrenorilor, și anume prin rezultate. Oricât de frumos aș povesti și oricât de mult i-aș ruga pe oamenii care sunt parte din acest parteneriat, lucrurile devin mult mai complicate fără rezultate. Și atunci nu înseamnă că Răducan e de vină că nu e bugetul, pentru că noi toți nu am reușit să ne facem treaba sau să ne îndeplinim obiectivele.

Faptul că azi nu sunt rezultate poate nu e doar pentru că fetele nu muncesc bine în prezent, nu e și efectul lipsurilor din ultimii ani?

Absolut, sunt perfect de acord. Faptul că, într-adevăr, bate vântul la cluburi, antrenori sunt din ce în ce mai puțini, infrastructura e dezastruoasă. Am început un tur la câteva cluburi să văd sălile și realmente îți vine să plângi, fie că vorbim de cluburi școlare, fie de cele departamentale, au aparatură veche. Săptămâna trecută a venit o hârtie în care ni se aduce la cunoștință că unul dintre copii a căzut de la inele pentru că inelul s-a rupt pur și simplu, fiind de 40 de ani. E bine acum, doar că niciun antrenor nu-și mai poate asuma la nesfârșit lucrul pe aparate care nu sunt sigure, nu mai vorbim de performanță. Toată lumea vine și o întreabă pe Andreea Răducan de ce nu sunt rezultate. Păi hai să ne uităm jos de tot.

Ce încercăm noi să facem, că mai dăm câte o bârnă sau un paralel din ceea ce putem e de fapt o peticeală la ceea ce se întâmplă. Problema e că și aparatele de gimnastică sunt foarte scumpe, când aud de 30.000 euro pentru un sol, oamenii spun că nu se poate.

Ne zbatem așa cum putem, eu nu încurajez nici antrenorii și nici sportivii să se plângă, pentru că probabil niciunde în lumea asta nu sunt condițiile excelente peste tot, dar totuși măcar să avem siguranța aparatelor în sala de antrenament.

Suntem conștineți că rezultatele nu pot veni imediat. Eu nu m-am așteptat, adică eu nu am venit cu alți sportivi pe care i-am ținut într-o cameră pregătindu-se și i-am scos atunci. Sunt aceiași sportivi, unii dintre ei înțeleg că trebuie să muncească, alții nu, ba mai mult, renunță. De asta am mai și declarat: lucrăm cu oameni, cu copii, deci nu cu roboți. E la latitudinea lor dacă vor să lucreze și să facă performanță sau nu. Nu poți să obligi pe nimeni.

Ceea ce se întâmplă azi trenează de ani și ani. În momentul în care antrenorii au început să plece – și nu știu exact ce ai fi putut să faci să-i oprești, dar măcar trebuia să încerci ceva, cumva să-i stimulezi; poate discuții mai clare cu cei de la Minister, de la Comitet, de oriunde, pentru a ține antrenorii, cel puțin cei de calitate de care ai fi avut nevoie. Pentru că pur și simplu lipsesc liderii; și în rândul copiilor, și în rândul antrenorilor.

Ca să faci un curs de antrenori acum în țară trebuie să te gândești pe cine aduci din afară să-l susțină. Și de obicei te gândești că ar fi bine să aduci tot un român, că oricum tot ai tăi sunt buni și afară.

Spuneai că faceți peticeli la un sistem care nu funcționează, cum ar trebui să arate un sistem care să funcționeze?

În primul rând, trebuie să fie o colaborare foarte clară între aceste ministere: MTS, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, să lucreze cu Ministerul Muncii și cu cel de Finanțe. Cumva să le pese tuturor de sport, or nu se întâmplă asta deloc, dar deloc. Sunt atât de puțini cei cărora le pasă de sport, și o spun cu toată asumarea, încât pe mine mă îngrozește treaba asta. Eu nu spun că sportul trebuie să fie prioritatea principală, dar măcar să ne gândim la sănătatea unor copii, la un sistem care să funcționeze.

Tot timpul spunem că sistemul e de vină, sistemul e de vină. Ok, sistemul e de vină, dar oamenii construiesc acest sistem, el nu există așa. Sunt niște oameni care-l construiesc.

Ar trebui să existe în primul rând, de la bază, o colaborare foarte clară, cu atenție orientată către copii, la cei din grădințe, cu modul de a selecționa copiii, modul în care este privit sportul în școală, modul în care ai grijă de antrenori, cum îi plătești. Nu e normal ca un antrenor de la clubul departamental să fie remunerat cu 1.900 lei, în condițiile în care trebuie să aibă în grijă 10, 15 sau 20 de copii.

Dacă nu, măcar să reușim să dezvoltăm sistemul ăsta privat care funcționează în alte părți, deși va lua foarte mult timp. Ar însemna cluburi private în care îi responsabilizezi și pe părinți, pentru că și părinții trebuie să fie parte din aceasta echipă.

Mi-aș dori și eu să putem face în România lucrul ăsta, o pregătire descentralizată. Însă din păcate nu avem infrastructura necesară, antrenorii pregătiți pentru un nivel atât de înalt, șamd.

Cred că pe undeva ar fi mai bine, pentru că antrenorii și-ar conduce proprii copii, pe care ei i-au descoperit, i-ar aduce până la un nivel înalt și ar fi o competiție mai mare între cluburi, poate. Părinții ar fi aproape de copii și poate ar fi și ei mai implicați în tot ce înseamnă acest parcurs al sportului de înaltă performanță.

Nu pare totuși multă presiune pe fete, având în vedere că problemele nu sunt nici de azi, nici cauzate de ele, și nici soluțiile nu pot veni doar de la ele?

Nu, dar totuși copiii ar trebui să încerce să-și asume statul în cantonament; perioada de pregătire, atât cât ești acolo, să-ți dai silința și să faci maximul. Sunt lucruri, repet, care țin de disciplină.

Asta trebuie să înțeleagă, că nimeni nu le cere ceva ieșit din comun, doar niște lucruri clare, care s-au dovedit a fi necesare pentru a putea să faci performanță în acest sport. La lucrurile astea mă refer, eu nu m-am gândit că va veni vreo sportivă acum și va rezolva ea problema gimnasticii, ci de atitudinea pe care o au.

Eu am încercat de fiecare dată să le spun că tot ceea ce le voi recomanda sau ce răspuns le voi da e prin prisma experienței pe care o am, nu vorbesc doar din postura unui om de la birou, ci a unei persoane care a trecut prin aceeași sală de gimnastică, care s-a întâlnit cu genul de obstacole cu care ele se întâlnesc și încerc să le și transmit că nu are de ce să le fie teamă. Nu sunt ele primele cărora li se întâmplă asta, nu sunt nici singurele, din păcate. Gimnastica e la fel de complicată sau de grea peste tot în lume și încerc să le dau exemple ale unor sportive pe care le văd în concursuri cu câtă bucurie concurează, cu câtă plăcere. Și ele muncesc, că nu pot face direct la concurs, nimănui nu-i iese integralul direct la Campionatul European sau Mondial. Toată lumea în sala de antrenament depune un efort, face niște sacrificii, sunt momente, zile în care-ți ies lucrurile foarte bine, alte zile în care nu-ți mai iese nimic. E absolut firesc, nu trebuie să se sperie, să spună dar eu nu mai fac și plec acasă.

Cum vezi viitorul în gimnastică?

E foarte dificil să spun în momentul ăsta. Lucrurile se schimbă la nivel mondial în diferite moduri. Uite, acum avem o nouă disciplină olimpică, parkour. Sunt din ce în ce mai multe festivaluri de gimnastică pentru toți. Încep lucrurile să se dezvolte diferit. Vom încerca și noi să ținem pasul cu trendul.

Pe ce te concentrezi acum, ce priorități ai?

În primul rând, prioritatea Federației sunt loturile, să avem toate condițiile necesare. Și cred că în momentul ăsta nici fetele și nici băieții nu au motive să spună că le lipsește ceva. Fie că a fost nevoie de cantoanamente, de competiții, de ce a fost nevoie, toată susținerea au avut-o din partea noastră. Atât cât s-a putut face.

Și, într-adevăr, să vedem cum ne putem organiza pentru perioada următoare. Pentru că dacă această calificare nu se va întâmpla – deși îmi doresc foarte mult să reușim –, trebuie să ne organizăm deja pentru generația următoare.

Ce crezi c-ar însemna ratarea calificării la Jocurile Olimpice?

Înca un eveniment foarte neplăcut, mai ales pentru cei care iubesc gimnastica. Dar la cum au mers lucrurile din 2016, cred că a fost un efect. Vom vedea, eu îi susțin până la capăt, sunt alături de ei, sper din suflet să fie sănătoși. Pentru mine, ca fostă sportivă, care am făcut parte dintr-o generație foarte bună, e foarte greu de acceptat și nu-mi este totuna. Dar, pe de altă parte, nici nu pot să ies la televizor și să spun că sigur vom reuși, pentru că ar însemna să fiu nerealistă.

Ce le-ai spune oamenilor, fanilor care poate se așteaptă la mai mult?

Rugămintea mea este să încerce să înțeleagă că perioada dificilă pe care o traversăm nu s-a încheiat și nici nu există un buton pe care să apăsăm și să zicem: gata, de acum avem din nou rezultate. Și că e un sport care cere foarte mult timp pentru a reuși să reînoiești generații de sportive. Și că dacă iubești și respecți în primul rând munca unor sportivi și a unor antrenori, ești alături de ei și la bine și la rău. Cred că dacă îți pasă de ceea ce fac ei acolo, e mai firesc și mai corect să-i susții și când le este greu.

(Interviul a fost editat pentru claritate și lungime.)

Fotografii: Federația de Gimnastică