Premier League, regatul antrenorilor: cum schimbă managerii de top lupta tot mai strânsă din campionatul englez

Deşi Euro 2016 abia s-a terminat de câteva zile, Premier League nu a avut răbdare să aştepte cum se cuvine finalul turneului pentru a reveni în centrul atenţiei. Așa că presa engleză – necăjită de scurta vizită a Angliei în Franța – a ales să-și îndrepte atenția spre zarva campionatul intern, care refuză să treacă în fundal chiar şi când e în pauză competiţională.

Dincolo de jucători de-ai casei care au făcut spectacol la European, cum ar fi Payet şi Ramsay, sau cei la care visează cluburile din prima ligă, ca Pogba şi Morata, ochii au stat aţintiţi pe un om care se pregăteşte să completeze careul de aşi din Premier League, alături de Guardiola, Mourinho şi Klopp: italianul Antonio Conte.

Big Four vrea să revină în forţă

Am mai vorbit despre conceptul consacrat de Big Four, patru echipe care ocupă de obicei locurile de Champions League din campionatul englez. Configuraţia lui s-a schimbat de-a lungul anilor, iar sezonul trecut a fost redus la irelevanţă în faţa revoltei cluburilor mai mici, conduse de miracolul lui Leicester City. Aşa se explică de ce încă din prima săptămână a perioadei de transferuri, marile cluburi au scos deja din conturi peste 300 de milioane de euro.

Dintre membrii elitei, Chelsea a căzut cel mai rău. Nicio echipă nu a eşuat mai strident în a-şi apăra titlul în era Premier League, dar răspunsul a fost prompt: aducerea unuia dintre cei mai promiţători antrenori din generaţia sa. Antonio Conte şi-a crescut şi mai mult cota la Euro, după ce a dus un lot italian mediocru la un pas (sau mai mulți, dacă te gândești la penaltiul lui Zaza) de semifinala competiţiei. Fostul manager al lui Juventus ajunge la Londra cu o reputaţie bazată pe disciplină severă, nu departe de stilul lui Mourinho. Tot ca predecesorul său, Conte se bazează mult pe atmosfera de „singuri împotriva lumii‟. Rămâne de văzut în ce măsură abordarea asta va avea efecte pozitive asupra unui set de jucători care (se spune) a contribuit destul de serios la demiterea ultimului antrenor dictatorial.

Bonucci: We nicknamed him The Godfather. When he talks, you listen. You do what he says and you don't argue. #CFC https://t.co/ukWFF2wMaJ

— WAGNH (@WAGNH_CFC) July 13, 2016

Poate tocmai de asta, Conte şi-a aruncat deja privirea către oamenii pe care îi cunoaşte deja: Bonucci şi Morata, pentru care Chelsea va trebui să-şi golească buzunarele dacă vrea să-i aducă pe Stamford Bridge. Asta pe lângă cele aproape 40 de milioane plătire deja lui Marseille pentru tănârul atacant belgian, Michy Batshuayi.

Omul cu care Conte se aseamănă atât de mult, Jose Mourinho, i-a luat-o deja înainte pe frontul trasferurilor. Pe lâgă Ibrahimovic şi Bailly, 30 de milioane s-au dus şi pe Henrikh Mkhitaryan, ultimul de pe lunga listă de pierderi a Borussiei Dortmund. Încă de la prezentarea sa, Mourinho pare să garanteze iar spectacolul de la conferinţele lui de presă. De la primul discurs, portughezul a trimis săgeţi în stângă şi în dreapta, către „unii care nu au mai câştigat un titlu de peste zece ani” (Wenger), sau către Ryan Giggs, care pesemne şi-a încheiat prezenţa de aproape trei decenii la Man Utd „pentru că voia job-ul pe care clubul mi l-a dat mie“.

Jose Mourinho will axe EIGHT Man Utd players to fund £100m move for Paul Pogba https://t.co/eelO9wNENn pic.twitter.com/Bc53FljDmE

— Sun Sport (@SunSport) July 10, 2016

E drept, nici jurnaliştii nu s-au lăsat mai prejos şi i-au scos în evidenţă toate defectele, de la atitudinea abrazivă, contondentă, care a făcut-o pe United (ca şi pe Barcelona) să stea departe de el până acum, până la palmaresul său inexistent în ceea ce priveşte promovarea jucătorilor tineri.

CV-ul lui Pep Guardiola nu suferă de probleme similare. „Iubesc să lucrez cu jucători tineri“, a spus catalanul, la prima întâlnire cu o presă pe care pare să o fi fermecat deja. Modest şi pregătit să recunoască avantajele structurale de care s-a bucurat la Barcelona şi Bayern, Guardiola nu s-a ferit să recunoască că e în Premier League „să mă afirm şi să demonstrez că pot să joc [în acelaşi fel].‟

Really big weekend of sport, so here's a piece about something a long way off: Pep Guardiola on Boxing Day: https://t.co/k5rE3wfYq8

— Jim White (@jimw1) July 9, 2016

La City, Pep are şansa să construiască după chipul şi asemănarea sa, după principiile sale. Clubul nu are o ideologie care să lase o umbră lungă peste munca unui antrenor, cum e cazul la fostele sale echipe. O muncă care a început deja, odată cu venirile lui Gündogan, Nolito şi Oleksandr Zinchenko, ucraineanul de 19 ani despre care nimeni nu știe prea multe. Deja se întrevede blend-ul între experienţă şi tinereţe prin care Guardiola îşi pune în practică, de regulă, planurile.

În fine, Jürgen Klopp s-a trezit cu o surpriză foarte plăcută pe 8 iulie. Patronii lui Liverpool, Fenway Sports Group, au fost atât de impresionaţi de primul sezon petrecut pe Anfield încât i-au prelungit deja contractul până în 2022. E o mişcare care a ridicat multe sprâncene, nu pentru că germanul nu ar fi un asset de pring rang, ci mai degrabă pentru că un angajament atât de consistent e neobişnuit după mai puţin de 12 luni de lucru împreună.

Klopp ready to ‘celebrate and suffer’ with Liverpool after signing new deal https://t.co/MiQHRwmfP0 pic.twitter.com/1jMcbQBAgJ

— Goal UK (@GoalUK) July 9, 2016

Rezultatele lui Klopp, oricât de încurajatoare, au fost mixte, iar de obicei un antrenor e recompensat în felul ăsta abia după ce clubul a strâns mai mult material pentru o evaluare serioasă a proiectului. E clar însă că oamenii cu banii au încredere totală în Klopp, ceea ce se vede şi din transferul prompt al lui Sadio Mane.

Celelalte echipe răspund provocării

Nici restul cluburilor nu stau degeaba și fortifică reduta de rezistenţă pe care Leicester, West Ham şi Tottenham au ridicat-o anul trecut în faţa aristocraţilor. Efectele injecţiei de bani venite din contractul de televizare care intră în efect din sezonul ăsta nu s-au lăsat aşteptate.

Leicester şi-a stabilit un nou record prin cele aproape 20 de milioane de euro plătite pe atacantul nigerian Ahmed Musa, de la CSKA Moscova. De fapt, intrarea în King Power Stadium a devenit o uşa batantă: au mai venit şi Nampaly Mendy, un mijlocaş care a jucat pentru Claudio Ranieri la Monaco; fundaşul Luis Hernandez, de la Sporting Gijon; şi Ron-Robert Zieler, excelentul portar de la Hannover. Cel mai important lucru pentru Ranieri e însă că pe uşa asta se intră şi nu se iese. Vestea grozavă pe care au primit-o fanii Vulpilor e prelungirea contractului pentru Jamie Vardy, care a refuzat-o pe Arsenal după multe tergiversări. Cu asta, balanţa puterilor chiar pare că s-a schimbat fundamental în Premier League. În trecut, o echipă ca Leicester ar fi fost prădată încă din ianuarie de echipele mari. Acum, jucătorii nu mai abandonează vasul la primul flirt cu unul din granzii englezi. Rămâne de văzut dacă şi Kante sau Mahrez îi vor lua exemplul lui Vardy.

Mauricio Pochettino ţine şi el pasul şi l-a luat de la Southampton pe excelentul mijlocaş Victor Wanyama, care o învingea pe Barcelona, cu Celtic, în 2012. Presupusele oferte pentru Llamela sau Kane nu par să fie altceva decât zvonuri, iar tânărul lot al argentinianului are acum experienţă, nu în ultimul rând datorită aventurii nefericite a englezilor din echipă cu naţionala Angliei la Euro. Kane, Dier sau Alli au fost pietrificaţi de presa britanică, dar vor fi învăţat multe despre cum să gestioneze presiunea după dezamăgirile din ultimele două luni.

Pe lângă Wanyama, Southampton l-a pierdut şi pe antrenorul Ronald Koeman, care a preluat frăiele la Everton. Cealaltă jumătate din Merseyside e într-o poziţie bună pentru a-şi actualiza în sfârşit potenţialul. Clubul are bani (de asta îşi şi permite să nu-l dea pe funadaşul John Stones pe mai puţin de 50 de milioane de euro), un complex de antrenament în care consiliul local se pregăteşte să investească serios, jucători talentaţi şi un manager care e cunoscut pentru că scoate ce-i mai bun din fotbaliştii tineri. Everton şi Koeman pot şi ar trebui să fie şi ei acolo sus în stagiunea asta.

West Ham pare să fi aşteptat ca Slaven Bilic să-şi termine apariţiile foarte reușite din studiorile pe care BBC şi ITV le-au ținut în timpul Europeanului ca să-şi înceapă, cu ceva întârziere, pregătirile. Echipa și-a depășit condiția sezonul trecut (locul şase), dar are nevoie de întăriri, mai ales după ce alt club mic cu ambiţii mari le-a umplut cuferele cu 12 milioane de euro pentru fundaşul James Tomkins. Totuşi, West Ham îşi reţine fundaţia: Valencia şi Cresswell îşi văd viitorul pe Stadionul Olimpic, pe care londonezii îl numesc de acum acasă. Cu 60.000 de locuri, arena e aproape dublă faţă de Boleyn Ground, unde West Ham a jucat mai mult de un secol. Abonamentele pentru sezonul viitor s-au vândut deja şi încasările suplimentare vor face din club o putere în toată regula.

Ce va produce raiul antrenorilor din Premier League?

E greu de găsit un echivalent istoric pentru situaţia de faţă, în care atâţia antrenori de top să îşi câştige traiul în aceeaşi ligă. În primul rând, pentru că figura managerului a ajuns pe noi culmi de relevanţă în fotbal, cu un rol mai central decât a fost vreodată. Dar nu e vorba numai de o atenţie sporită născută din cultura hiperbolică de entertainment, care a mereu flămândă după indivizi pe care să clădească în jurul lor un cult al personalităţii.

Guardiola, Mourinho, Klopp, Conte – toată această avangardă care s-a strâns în Premier League –  au dus cu adevărat la alt nivel profesia asta. Antrenorul a fost probabil personajul major din fotbal care s-a dezvoltat cel mai greu, aşa încât ne-ar fi fost greu să recunoaştem formele în care apărea până la jumătatea secolului trecut. De la un simplu supraveghetor care îi mai îndemna pe jucători să alerge în cercuri la antrenamente (şi nici măcar nu avea un cuvânt de spus în transferuri), la workaholicul ultra specializat de azi, care stă de dimineaţă până seara târziu la birou, rafinând detalii de joc pe care majoritatea nici nu le observăm. Motivul pentru care se poate argumenta că, în fotbalul de azi, crema atinge un nivel de excelenţă nemaiîntâlnit se datorează şi unei complexităţi tactice şi strategice pe care aceşti manageri o duc tot mai departe.

În contextul ăsta, n-ai cum să nu apari entuziasmat şi nerăbdător să vezi ce fel de reacţie chimică va produce duelul direct, săptămână de săptâmână, dintre gânditorii ăştia. Ce fel de acţiuni şi reacţiuni vor apărea când Mourinho îl întâlneşte pe Guardiola, cu experienţa celor doi ani turbulenţi petrecuţi împreună în Spania? Cum se vor influenţa reciproc pragmatismele vast diferite ale lui Klopp şi Conte?

Poate găsim totuşi un echivalent istoric pentru era asta, ce-i drept, prin analogie. Premier League aduce astăzi a Parisul anilor ’20, când artişti şi scriitori precum Picasso şi Dali (fotbalist entuziast ca tânăr în Barcelona), Fitzgerald şi Hemingway s-au insiprat reciproc să dezvolte stiluri revoluţionare, mişcări de avergură şi, nu în ultimul rând, capodopere.