Naționala României împlinește 100 de ani. Într-un moment în care prezentul e dezamăgitor, istoria e aici să ne arate că nu e niciodată în zadar să crezi

La debutul său internațional – acum exact 100 de ani, pe 8 iunie 1922, la Belgrad – Naționala de fotbal a României n-a ținut câtuși de puțin, așa cum a făcut-o mereu, din copilăria noastră până acum, încoace, capul de afiș al zilei respective.

De când cu apariția televiziunii, dar și a primelor rezultate de top din epoca modernă, deci de la Mondialul din ’70, care rămâne iconic în istoria de-acum centenară a Naționalei, meciurile „tricolorilor” au fost întotdeauna – până la cruntele dezamăgiri de dată mai recentă – cel mai important eveniment al zilei. Evenimentul în jurul căruia gravitau nu doar rutina obișnuită, dar chiar și marile evenimente de familie sau de societate.

În epoca gri a anilor ’80, când programul la TV era oricum de 2 ore, un meci televizat al Naționalei României strângea, literalmente, întreaga familie în jurul aparatelor cu lămpi, cele cărora le „fugea” imaginea taman când era o fază mai fierbinte. Dacă, spre sfârșitul anilor ’80, se întâmpla ca televizorul să fie măcar „parțial” color, atunci strângea în jurul său lumea de pe o scară întreagă de bloc.

Dar atunci, în după-amiaza de iunie a lui 1922, „match”-ul de „foot-ball” dintre naționalele Jugo-Slaviei și Vlahiei Mari, cum apar consemnate cele două echipe în filmulețul propagandistic plătit de casa noastră regală, a fost mai mult un respiro în aer liber într-o zi încărcată din istoria celor două tinere țări: alianța familiilor conducătoare, prin nunta fastuoasă a Prințesei Mărioara, fiica cea mare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, cu Regele sârb Alexandru I.

Adevărata „partidă” era, de fapt, Regele Alexandru, pe care Regina Maria pusese ochii încă de la Conferința de Pace de la Paris, de la finele Primului Război Mondial. Maria, care va deveni în scurt timp cunoscută drept „soacra Balcanilor”, își făcuse o adevărată strategie de strângere a relațiilor cu vecinii noștri printr-o serie de căsătorii bine ticluite. Tânărul Alexandru era, așadar, o opțiune perfectă pentru Mărioara, iar nunta s-a făcut imediat. Prima partidă din istoria Naționalei noastre, gândită ca un eveniment de public în plus într-o zi plină de ceremonii găzduite de Belgrad, ține, practic, în „trena” tinerei regine.

Ivită pe grabă, după vizita unui oficial sârb în România, cu toată improvizația ce a decurs de aici – deloc străină, de altfel, marilor evenimente din istorie – ideea unui meci între naționalele celor două țări care aveau să se înrudească în curând a prins imediat la tinerii noștri jucători. Proaspăt ales președinte al „comisiei de foot-ball”, Mario Gebauer, legendă antebelică și unul dintre pionierii „frumosului sport” pe teritoriul de azi, a fost cel care s-a ocupat de închegarea unei echipe. După ce Regina Maria și-a dat acordul pentru organizarea evenimentului, prima grijă a lui Gebauer a fost să-și numească un „căpitan național”, adică un selecționer. L-a numit pe Teofil Moraru, fost sportiv de performanță, campion la aruncarea greutății, doctor în științe juridice și unul dintre fondatorii clubului Universitatea Cluj.

Când entuziaștii Gebauer și Moraru au terminat de pus echipa de hârtie și s-au pus să trimită, la propriu, nu cum se mai spune azi, din reflex sau din comoditate, telegramele de convocare, și-au dat seama că mai rămăseseră de rezolvat câteva „detalii”: de strâns banii de tren spre Belgrad și, ceva încă mai complicat de-atât, de făcut rost de un rând de echipament cu care să nu-ți fie rușine să te prezinți, în zi de nuntă împărătească, în fața capetelor încoronate de la tribuna oficială de pe stadionul „SK Jugoslavia”.

Până la urmă, dr. Elemer Hirsch, fundașul de la CA Cluj, avocat de succes și descendent al unei prospere familii evreiești, și-a onorat renumele de „mare domn” și a comandat, pe cheltuiala lui, un rând de echipament „țifraș” tocmai din Anglia. Tricou roșu, șort albastru – cu buzunar pentru batistă! – și jambiere negre: așa a pășit România pe teren la primul său meci din istorie, în fața unei asistențe considerabile, 6.000 de oameni, potrivit jurnalelor vremii.

Sub patronajul de suflet al proaspetei Regine Mignon – cum era alintată Principesa Mărioara de către Casa Regală – și sub privirile solemne a nu mai puţin de trei regi, Aleksandru I al Iugoslaviei, Ferdinand I al României şi George al II-lea al Greciei, precum și ale celor doi principi români, ambii mari pasionați de sport, Principele Carol – viitorul Rege Carol al II-lea – și Principele Nicolae – un mare as al volanului în epoca interbelică – Naționala condusă de Teofil Moraru avea să-și treacă în palmares prima sa victorie la chiar primul meci oficial. Meciul de la Belgrad a fost câștigat de România cu „2-1 puncte”, după cum notează „Ecoul sportiv”, „tricolorii” întorcând meciul prin Ronay (’41, p.) și căpitanul Aurel Guga (’61). Ca „regalul” – din nou, la propriu – fotbalistic să fie complet, ai noștri au mai trimis de două ori mingea în barele de lemn a de pe Topsidere.

*

Dacă de la jocul de la Belgrad nu ne-au rămas imagini – cel puțin nu pe montajele făcute de Casa Regală de la ceremonia nupțială – putem derula filmul meciului cu ajutorul cronicarilor de fotbal prezenți la „masa presei” de pe Topsidere în acea zi de 8 iunie. Scripta manent…

„Meciul internațional de ieri dintre Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, contând pentru Cupa M.S. Regele Aleksandru I, i-a surprins nu doar pe jucătorii gazdă, ci întreaga lume sportivă, care nu s-a îndoit de succesul naționalei noastre. Meciul a fost câștigat de România cu 2:1, naționala țării vecine adjudecându-și astfel Cupa Regelui din acest an. România a intrat mai bine în joc, instalându-se în terenul alor noștri încă din prima repriză”, scria a doua zi, pe 9 iunie 1922, ziarul „Politika” din Belgrad despre marea surpriză produsă de naționala noastră.

La o săptămână distanță, la cafeluță, lumea bună a Bucureștiului citea, sub lupa monoclului chic, cronica din „Dimineața” semnată de Dinu Cessianu: „Goalul marcat de jugoslavi e datorită unui penalti, la 11 metri de bare, după 34 minute de joc. Imediat, apoi, românii încep să atace energic şi, după 10 minute, tot dintr-un penalti de la 11 metri, reuşesc să egaleze printr-un shoot făcut de domnul Ronai (CA Oradea). În a doua repriză, echipa română îşi desfăşoară jocul tehnic şi este vădit superioară echipei Jugoslaviei. La 25 minute după începerea reprizei II, domnul Guga („U” Cluj) reuşeşte a marca un gol; datorită numai hazardului, două goluri sunt scăpate, ambele lovind stâlpii şi deviind în exterior (…)”.

Cum era și firesc, „Ecoul Sportiv” face, sub semnătura lui L.B., o analiză mult mai aplicată tehnico-tactic: „Echipa naţională Română la început nu prea face impresia că lucrează împreună, însă din ce în ce începe să armonizeze şi conduce un joc cu mult tact şi combinaţiuni precise. Atacurile înaintaşilor echipei naţionale sunt respinse cu multă măiestrie de apărarea Jugoslaviei, cari posedă apărători de mare valoare. România adoptă un joc de cap, care place mult spectatorilor, observăm multă exactitate în acest joc, mingia este pasată cu preciziune colegilor, nu se pierde nici o mingie”.

„Jocul echipei naţionale Române a fost adevărat cap’o-de-operă, toţi jucătorii, fără excepţie. au fost bine, au combinat frumos cu multă preciziune, nici o lovitură nu era dată fără socoteală”, sună concluzia jurnalistului de la „Ecoul”.

*

Iugoslavia – România 1-2 (1-1)

Data: 8 iunie 1922

Stadion: „SK Jugoslavija” Belgrad

Spectatori: 6.000.

Au marcat: Sifer (’35 – p.) – Ronay (’41 – p.), Guga (’61)

ROMÂNIA: Ad. Ritter – Szilagyi I, Hirsch – Jakobi, Hönigsberg, Zimmermann – Guga (c), Frech I, Schiller, Ronay, Auer I. „Căpitan naţional”: Teofil Morariu

În înșiruirea aparent banală de date, cifre, minute și de nume, caseta de meci de la Belgrad ascunde adevărate comori pentru spectatorul curios al lui 2022. Primul lucru care iese în evidență e sistemul de joc marca 1922: un 2-3-5, taman în oglindă cu ultimul sistem jucat de România cu doar o zi înaintea centenarului!

Dar cu adevărat revelatorii sunt numele jucătorilor aliniați de Teofil Morariu la debutul Naționalei de fotbal. Dacă citești fără context primul 11, în 2022, ai putea crede, pe bună dreptate, că e vorba de o echipă cosmopolită din campionatul Germaniei sau al Austriei! Doar unul dintre jucători, căpitanul lui „U” Cluj, Aurel Guga, este român get-beget! În rest, provenind toți de la cluburi din Transilvania și Banat (trei de la timișoreana Chinezul, doi de la orădeana CAO, câte unul de la târg-mureșeana SG, clujenele CAC, Haggibor și “U”, timișoreana CAT şi arădeana AMEFA) jucătorii sunt maghiari, sași sau evrei. Moștenirea primei echipei de la Belgrad e una fabuoasă: ea spune, pe scurt și fără pompă, prin simpla lectură a unor nume, că naționala aceasta e a tuturor.

*

Selectivă ca întodeauna, istoria Națională preferă să rețină și să boldeze doar victoria surprinzătoare obținută de România în meciul de la Belgrad. Ce uită memoria afectivă, nu și statistica rece, e că după succesul de la Belgrad pentru România aveau să urmeze nu mai puțin de opt meciuri fără victorie: 1-1 cu Polonia (1922), 1-2 cu Iugoslavia (1923), 0-6 cu Cehoslovacia (1923), 1-1 cu Polonia (1923), 2-2 cu Turcia (1923), 1-4 cu Austria (1924), 1-4 cu Cehoslovacia (1924), respectiv 1-2 cu Turcia (1925)!

Abia în 1925, la 3 ani de la debut, România cunoaște din nou gustul victoriei, după un 4-2 cu Bulgaria. Un kind reminder, peste timp, pentru generația de fani 2022, că orice început e greu și că, uneori, trec ani de zile până ca rezultatele bune să se lege… Un an mai târziu, în 1926, România obținea prima sa victorie la scor, ca să își mai echilibreze golaverajul, 6-1 tot cu bulgarii, meci în care aveau să puncteze Guga și Auer, titulari în meciul de debut de la Belgrad.

De altfel, 1926 avea să fie unul dintre cei mai buni ani din istoria Naționalei, cu victorii de linie, după un succes cu 3-1 în Turcia și cu 3-2 în Iugoslavia. După o „încălzire” bună cu Grecia (8-1), vine și primul mare succes al Naționalei, 3-1 cu Peru, la Montevideo, în debutul nostru la un Mondial. Un singur minut i-a trebuit României care să marcheze la Mondiale: vârful Deșu s-a grăbit să intre și el în istorie, portdrapel pentru o suită de băieți pe care nu avem cum să îi uităm vreodată – Stanciu, Kovacs, Dobai, Bindea, Baratki, Neagu, Dumitrache, Dembrovschi, Lăcătuș, Balint, Răducioiu, Hagi, Petrescu, Ilie Dumitrescu, „Cobra” Ilie și Viorel Moldovan.

„Am fost și noi pe Conte Verde”, povestea, scrisă de Ioan Chirilă, a participării României la primul Campionat Mondial din istorie, pasionantă mai ceva ca un roman de aventuri, a fost citită pe sub bancă, în anii ’70-’80, de generații întregi de copii care visau să ajungă și ei, într-o zi, să îmbrace tricoul – între timp galben – al Naționalei. Povestea centenarului este, de fapt, povestea visului lor.

Dincolo de meciuri și dincolo de statistici, istoria Naționalei, scrisă de condeieri pasionați, cu nimic mai prejos în artă decât eroii lor legendari – Baratki, Dobrin, Balaci sau Hagi – a țesut, în vremurile fără de orizont ale comunismului, legătura dintre „tricolori” și suporterii lor. Fără George Călinescu, Ioan Chirilă, Radu Cosașu, Ion Băeșu, Fănuș Neagu, Ion Băieșu sau Eugen Barbu – personalități pe care le despart multe, și uman, și profesional, dar le unește, ca pe suporterii de rând, dragostea pentru fotbal – povestea începută la Belgrad în 1922 nu ar fi fost atât de pasionantă și atât de plină de miez.

*

Un deceniu i-a luat României până să bată marile forțe ale fotbalului mondial. Avea să o facă în același an, 1932: 4-1 cu Austria, care ne trăsese câteva corecții zdravene în trecut, și un 6-3 memorabil contra Franței, cu duble Bodola, Wetzer și Schwartz, în fața a 10.000 de spectatori, pe vechiul stadion O.N.E.F.! Când vor fi citit presa la Paris, rafinații amatori de sport din Franța vor fi crezut că, de fapt, i-a bătut Germania, nu România. Burger, Hreuss, Steinbach, Glanzmann, Schwartz sau Wetzer sunt câteva dintre numele aliniate de selecționerul Costel Rădulescu.

În ’34, în fața a 20.000 de spectatori (!), România trece de Iugoslavia în faza preliminară a Mondialelor, dar, din păcate, pierde din primul meci la turneul final, 1-2 cu Cehoslovacia. La Mondialul din 1938, găzduit de Franța, „tricolorii” fac un neverosimil 3-3 cu echipa mult mai slab cotată a Cubei. Rejucarea meciului – că așa era pe atunci, nu se inventaseră loviturile de departajare – rămâne un moment antologic din istoria colorată a Naționalei noastre. Ce-i drept, antologică fusese și calificarea noastră la Mondiale: Egiptul, adversara din preliminarii, nu s-a prezentat la meci pentru că acesta fusese programat în timpul Ramadanului.

Dar rejucarea cu Cuba, ai cărei fotbaliști veneau la meci pe jos, cu ghetele învelite în hârtie de ziar, avea să depășească orice imaginație. Țene Săvulescu – ofițer de carieră, cam paralel cu fotbalul – unul dintre conducătorii delegației, s-a enervat atât de tare după egalul din primul meci că a decis să schimbe integral distribuția pentru rejucare. În zadar au încercat jucătorii noștri cei mai buni să intre pe teren în tricourile rezervelor; Nea Țane s-a prins și a făcut personal „apelul” înainte de meci. Rezultatul: o înfrângere neverosimilă, 1-2, contra Cubei și ratarea unei calificări facile în sferturile de finală…

*

Venirea războiului și, apoi, instaurarea comunismului aveau să marcheze dramatic istoria Naționalei. Cluburile profesioniste s-au desființat, jucătorii interbelici au dispărut care pe unde – unii au fugit în Occident – iar României i-a luat destul de mulți ani până să revină în elită. În 1950 nu ne-am înscris, în ’54 ne-a scos Cehoslovacia, iar de la Mondialul din ’58 Iugoslavia. În ’62 iar nu ne-am înscris, după ce, în ’60, Naționala pierduse cu 0-2 și 0-3 în preliminariile primelor Europene, iar tovarășii de la Partidul Comunist au decis că România nu se mai poate face de râs în continuare!

Mondialul din ’70, prefațat de un egal istoric pe „Wembley”, în 1969, avea să rămână, pentru multă vreme, cel mai important reper al fotbalului nostru. Generația lui Rică Răducanu, Nae Lupescu, Cornel Dinu, Liță Dumitru, Radu Nunweiller, Sandu Neagu, Florea Dumitrache, Mircea Lucescu și Nicolae Dobrin a fost – nu doar prin performanța din Mexic, dar și prin proiecția ei, care se întinde până azi, cea mai influentă din istoria Naționalei. Mai glorioși pe teren, Hagi, Popescu și compania nu s-au impus încă pe deplin după ce au agățat ghetele în cui. Dacă suntem unde suntem e, poate, și din acest motiv: nu am reușit să luăm de la ei ceea ce am luat, în perioada lor de glorie în antrenorat, de la Dinu sau Lucescu.

Dincolo de meciurile de mare răsunet cu Anglia (0-1) și Brazilia (un spectaculos 2-3), dincolo și de victoria cu Cehoslovacia (prima la un Mondial după 40 de ani!), Mexic ’70 ne-a lăsat una dintre marile dileme ale fotbalului nostru: de ce n-a jucat la turneul final, măcar un minuțel, unul dintre cei mai mari jucători români ai tuturor timpurilor, Gicu Dobrin? Faptul că diverse legende – frumoase, nimic de spus – mai persistă și azi e semnul că nu am învățat încă lecția predată atunci de selecționerul Angelo Niculescu. Înțelegerea greșelilor trecutului și, mai ales, asumarea lor e una din rezoluțiile pe care trebuie să ni le punem acum, când începem un nou secol din viața Naționalei.

După cum la fel de important ar fi – pornind de la faimoasa „temporizare” a lui Angelo Niculescu, joaca de-a latul terenului fără să ataci poarta adversă – să ne decidem ce fel de fotbal ni se potrivește și ce fel de fotbal ne dorim să jucăm la nivel de Națională. Cronicile de meci de la Belgrad, din ’22, rețin că România avea un joc de cap imbatabil.

*

Din ’70 încoace, dar mai cu seamă după Europeanul din 1984, opera de maestru a lui Mircea Lucescu, care a pus bazele noii Naționale a României în jurul lui Rednic, Andone, Klein și un anume Gheorghe Hagi, în vârstă de doar 19 ani, istoria Naționalei e binecunoscută de toată lumea. Despre „nopțile magice” de la Italia ’90, Mondialul libertății noastre, când România a jucat de la egal la egal cu vicecampioana europeană URSS și cu campioana mondială Argentina, și despre diminețile magice de la SUA ’94, nu mai e nimeni să nu fi auzit o poveste bună.

Vreme de un deceniu, Naționala a fost egala marilor forțe ale lumii fotbalului. Ne-a dăruit nu doar satisfacția unor rezultate fără egal până azi, ne-a oferit un spectacol de neuitat și niște emoții care ne pun și azi un nod în gât când vedem, pe YouTube sau la TV, clipuri cu momentele de magie ale lui Hagi, Răducioiu sau Dumitrescu.

În România convulsivă a începutului de tranziție de după ’89, Naționala „tricoloră” a fost, vreme de mulți ani, singurul nostru numitor comun, singurul motiv să ieșim în stradă beți de fericire și, încă și mai sigur, singura noastră certitudine. Între o mie de îndoieli, certitudinea că avem drumul nostru. Că dacă Lăcătuș poate cu Dasaev, că dacă Balint poate cu Burruchaga, că dacă Rotariu poate cu Maradona, iar Hagi cu Diego Simeone, putem răzbi și noi.

*

Între timp, lumea s-a schimbat, iar România a crescut cumva în contrast cu naționala de fotbal care o învățase, cândva, să viseze. Azi am vrea să avem cui să facem statui, dar nu avem modelele care să ne ispire. N-am mai ajuns la un Mondial de mai bine de două decenii și tot ce putem spera e să repetăm istoria și să mai obținem o nouă victorie în elita fotbalului după 40 de ani, așa cum am făcut în 1970.

Nedreaptă uneori, inexplicabilă, la limita magiei alteori, încrâncenată adesea, dar mereu surprinzătoare, istoria Naționalei ne învață, prin volutele și momentele sale de grație, că nu e niciodată în zadar să crezi.

Până la urmă, cine dintre Ritter, Szilagyi I, Hirsch, Jakobi, Hönigsberg, Zimmermann, Guga, Frech I, Schiller, Ronay sau Auer I și-ar fi imaginat că, într-o zi, vor intra în istorie? Aventura lor nebunească, începută cu niște ciudate telegrame trimise prin Târgu Mureș, Cluj, Oradea sau Timișoara de doi „nebuni” din București, ne obligă să credem și azi, chiar dacă rezultatele nu mai sunt de mult pe măsura ambițiilor noastre.

Naționala e mai mult decât cei 11 băieți care joacă, mai bine sau mai prost, în tricoul galben. Naționala e o fotografie de familie în care, câte un pixel mic, suntem fiecare dintre noi. Și marii profesioniști ai balonului, și marii risipitori de talent, și analiștii riguroși ai fenomenului, și stăpânii statisticilor ori ai metaforelor, și fata din facultate de care te-ai îndrăgostit la un Anglia – România în ’98, și bunica care te întreabă cât e scorul în timp ce fierbe dulceață de cireșe amare, și prietenul rocker care se ține tare, în timp ce trage dintr-o bere, că pe el nu-l interesează Marica și compania și că n-are pic de compasiune pentru suferința ta de microbist, și șeful care stă pe capul tău toată ziulica, fără să-i pese că tu ai umflat cinci beri aseară, după victoria „băieților”.

Naționala suntem toți – e doar un joc al sorții că primii dintre noi s-au întâmplat să fie Ritter, Szilagyi I, Hirsch, Jakobi, Hönigsberg, Zimmermann, Guga, Frech I, Schiller, Ronay, Auer I și „căpitanul naţional” Teofil Morariu…