„Dacă nu oferi ceva altora, ce fel de viață trăiești?” Interviu cu Walter Bolognani, tehnicianul italian care a venit în România să construiască o academie de înot la Dinamo

Când a fost contactat de președintele clubului Dinamo, prin septembrie-octombrie, cu propunerea de a se muta în România pentru a coordona o academie de înot, Walter Bolognani s-a gândit că ar fi o provocare. Să construiască de la zero un nou proiect, să părăsească rutina și confortul unei vieți pe care o cunoștea deja prea bine, să vadă cum își poate folosi experiența și cunoștințele într-o altă cultură.

Unul dintre cei mai valoroși antrenori de copii și juniori din lume, italianul în vârstă de 63 de ani a coordonat timp de 18 ani loturile naționale de juniori și tineret din cadrul Federației Italiene de Înot. Toți înotătorii italieni care concurează în prezent la nivel înalt au lucrat cu el. Dar oricât de impresionante ar fi rezultatele și CV-ul său, fac parte din trecut, iar ce îl motivează e ce poate construi în viitor.

„Am fost primit aici ca un rege. Dar nu sunt un rege”, a spus la conferința de lansare a proiectului de pe 9 ianuarie. „Sunt doar un om care și-a oferit întreaga viață profesională înotului. Am fost un om norocos, am avut multe rezultate bune, dar cum am spus de multe ori, nu-mi pasă de CV-ul meu. CV-ul e în trecut, dar trebuie să arăți în fiecare zi că ești capabil să gestionezi ceva, ceva nou, în cel mai bun mod.”

Așa că a doua zi, la 5:30 dimineața era pe marginea bazinului Dinamo, pentru primul antrenament al noii Academii, pe care o construiește împreună cu nouă antrenori români și cu Mihai Popovici, manager al proiectului (și tatăl lui David Popovici). Împreună, își propun să învețe 15.000 de copii să înoate în următorii 10 ani. Apoi, să califice un sportiv la Jocurile Olimpice din 2028 (altul decât David Popovici sau Robert Glință, și ei legitimați la Dinamo) și să aibă un înotător calificat într-o finală la ediția din 2032. „Sunt obiective foarte ambițioase, pe care avem convingerea că le vom atinge”, spune Mihai Popovici. „Mi-aş dori foarte mult ca acest proiect la un moment dat să fie clonat şi aplicat şi în alte locuri din ţară. Dorim să fie un exemplu şi pentru ceilalţi, nu numai în înot, ci şi în alte discipline”.

Proiectul va avea și o componentă socială, mai spune Mihai Popovici: va oferi lecții de înot pentru cel puțin 40 de copii fără posibilități financiare. Partener al Academiei este Zentiva România, iar președintele Ionuț Popa spune că își propune ca suma obținută din venituri proprii să crească: „Cam tot ce am întreprins în mandatul meu a avut o reţetă financiară. Noi urmărim an cu an ca Dinamo să obţină o sumă cât mai mare din venituri proprii. Încercăm să ne descurcăm singuri, adică să ne autofinanţăm.”

Elementele centrale vor fi bucuria de a înota, mișcarea, sănătatea și apoi performanța de nivel înalt „Trebuie să uităm puțin de cuvântul campion. Trebuie să creștem copii într-un mediu potrivit, ceea ce înseamnă nu doar locația, ci și atitudinea celor care lucrează cu ei, cunoștințele lor. Apoi, trebuie să creștem atleți, iar asta înseamnă mai multe lucruri: un mod diferit de-a trăi, un mod diferit de-a gândi și un comportament aparte. Și, în al treilea rând, trebuie să-i ajutăm să se dezvolte ca înotători”, spune Bolognani despre cum abordează lucrul cu sportivii, idei întărite și de David și de antrenorul său, Adrian Rădulescu:

David Popovici: „Cel mai frumos aspect al acestei academii mi se pare faptul că Dinamo îşi propune să înveţe copiii să înoate prin joacă, exact cum am învăţat şi eu, modul cel mai potrivit pentru a te îndrăgosti de apă. E important să ştii să înoţi oricum, pentru că nu ştii când îţi poate salva viaţa, dar e şi un sport foarte frumos, un sport pe care eu am ajuns să-l iubesc datorită celor care m-au ajutat să învăț să înot și să mă distrez și care m-au învățat că nu e numai despre disciplină și seriozitate, e și despre sentimentul acesta al jocului în apă.”

Adrian Rădulescu: „Eu trăiesc cu convingerea că resursa umană este mult mai importantă (decât cea materială). Și mă bucur că proiectul acesta îşi propune să înveţe copiii să înoate şi în acelaşi timp să le ofere un mediu potrivit pentru a se desăvârşi ca sportivi. Cred că avem potenţial, cred că avem copii talentaţi, și cred că mai mult decât să ne uităm în ce bazin şi cum ne descurcăm cu resursele materiale trebuie să facem un efort noi, ca adulți, din punct de vedere uman şi să încercăm să fim versiuni mai bune ale noastre ca profesori, ca pedagogi, ca instructori, și să creştem viitoarele generaţii către desăvârșirea sportivă, pentru că putem.”

**

Interviu Walter Bolognani: „Schimbările nu se întâmplă rapid, au nevoie de timp”

Pe 10 ianuarie, în prima zi de activitate a Academiei, după primul antrenament cu grupele de performanță și înaintea primei întâlniri de inițiere, antrenorul italian ne-a vorbit despre ce l-a motivat să accepte acest nou rol, ce-și propune, ce principii i se par importante în lucrul cu copiii și cum vede potențialul înotului românesc, dar și performanțele lui David Popovici.

Ce v-a motivat să vă alăturați acestui proiect?

Poate părea ciudat privit din afară, și pentru mine a fost neașteptat până la începutul lui octombrie. Dar după 18 ani ca antrenor al loturilor naționale de juniori în Italia, după experiențe la Jocurile Olimpice, după toate aceste lucruri incredibile, am simțit în interiorul meu că sunt la finalul unei călătorii. Și când ești la finalul unei călătorii ai două opțiuni: poți să schimbi ceva, sau poți rămâne acolo, în zona ta de confort, cu situația ta bună, cu echipa ta fantastică. Am ales cealaltă variantă – în primul rând pentru că mi s-a propus, altfel aș fi tot acolo. Dar când mi s-a propus, sentimentul acesta pe care-l aveam în interior a devenit mai puternic. Și am spus da. La un anumit moment, trebuie să-ți părăsești zona de confort, trebuie să-ți amintești să încerci și o altă provocare. Pentru că vrei să rămâi viu, și pentru asta trebuie să înfrunți o nouă provocare în fiecare zi.

După 18 ani, a fost dificil. Schimbarea e mare, e uriașă: din cauza vârstei mele, pentru că nu mai sunt așa tânăr; și din cauza familiei mele, dar care m-a susținut; fără susținerea lor aș fi rămas acolo, părerea lor a contat cel mai mult. Au înțeles că m-am săturat de această rutină și că e bună o schimbare, dacă simt că e timpul să merg în alt loc. Am primit invitația președintelui Dinamo, am venit aici să înțeleg ce înseamnă clubul, ce-și doresc. Am văzut facilitățile, care sunt absolut incredibile; tot contextul, ai tot ce-ți trebuie aici. Și apoi, oamenii. Au energie, au o dorință reală de a reuși. Și am spus că e momentul să las locul altcuiva. Ce e dificil în viață e să pleci, să renunți la o poziție de putere – chiar dacă nu-mi place cuvântul acesta – și să o iei de la zero din nou.

E ceva de care vă temeți când faceți o astfel de schimbare?

Nu mă tem, dar sunt puțin preocupat de faptul că e țară nouă, o limbă nouă. Toți trebuie să vorbim o limbă străină, și e mai dificil. Nu știam nimic despre România. Da, știu de Camelia Potec, știu de Beatrice Câșlaru, de Tamara Costache, de Răzvan Florea, de David, de Robert Glință. Cunosc poveștile lor, pentru că am organizat un turneu internațional în Italia în anii 80 și 90, în orașul meu natal – era în martie în bazin scurt – și în fiecare an participa și echipa națională de juniori a României. Așa că îi cunosc pe toți acei înotători mari din trecut, o știu pe Camelia de când avea 12 ani. Aveam genul ăsta de conexiuni cu România, și am zis: OK, hai să facem asta.

Care sunt obiectivele, pe termen mediu și lung?

În primul an, trebuie să organizăm totul. Totul. De la inițiere la modul de antrenorat, la a găsi o metodologie comună, la a aduce câteva lucruri noi în program: mai multe teste pentru copii, să înțeleagă cum cresc din punct de vedere anatomic, cum înoată, analize video. Și să avem un training continuu pentru antrenori. Cunosc antrenori din întreaga lume și deja am contactat 8-10 antrenori mari pe care i-am rugat să fie parte din programul nostru, chiar și online, prin niște traininguri, și au acceptat. Probabil din februarie vom începe, în fiecare lună vom avea un antrenor care să ne vorbească despre metodologie, despre analiză video, despre nutriție, despre tehincă, despre inițiere.

Nu cred că sunt suficiente doar opinia și cunoștințele mele, cred că trebuie să înțelegem cu toții cum funcționează lumea și cum putem deveni mai buni. Am prieteni antrenori din America, din Rusia, din Spania, din Italia, pentru că am călătorit peste tot, dar și pentru că sunt membru în boardul Asociației Internaționale a Antrenorilor de Înot și e ușor să iau legătura cu oricine. Am vorbit inclusiv cu Bob Bowman și a fost de acord. Vreau să acoperim toate temele, dar să ne concentrăm mai ales pe tehnică, pentru că vreau să împărtășim un mod comun de-a preda tehnica copiilor, și pe metodologie, pe cum se dezvoltă copiii. Suntem norocoși că începem de la zero și ne putem adapta.

Deci acestea sunt obiectivele: în primul an să punem totul la punct, iar în al doilea să ne focusăm pe performanță. Și din 2024 să continuăm, sper, către ceva important.

La conferință se vorbea despre a avea un sportiv calificat la Jocurile Olimpice din 2028.

Da, n-am vrut să menționez Jocurile Olimpice, de asta am spus “ceva important”. Pentru că am fost de trei ori la Jocurile Olimpice și știu ce înseamnă să reușești să ajungi acolo, iar acolo să realizezi ceva. E mai bine să rămâi tăcut și să muncești. Și dacă muncești, lucrurile se vor întâmpla. Dar da, targetul e să avem un sportiv calificat la JO 2028. Nu sunt genul care să promită că o să mergem acolo, o să câștigăm medalii, o să fim campioni mondiali. Nu poți să promiți ce nu știi. Dar știi că muncești pentru asta. Dacă muncești, iar părinții și copiii sunt alături de tine în călătoria asta, vei realiza lucruri importante.

Le-am spus părinților ieri să fim atenți la faptul că participarea la JO e un vis care se întâmplă pentru foarte puțini înotători din lume. Dar ce înseamnă pentru mine cuvântul olimpic e că-mi doresc ca toți cei care intră în piscină să aibă șansa lor, să fie pregătiți sau capabili să-și exprime varianta lor 100%. Asta înseamnă să fii olimpic, să dai tot ce poți.

E bine ca părinții să înțeleagă că facem împreună primul pas dintr-un drum comun. Și trebuie să-i învățăm cum trebuie să fie comportamentul lor ca să ne ajute; nu atât partea de program, mâncare, somn, ci aspectele psihologice. Cum să-i ajute, să-i susțină, să nu pună presiune. Le-am zis ieri că ce e normal în sport e să pierzi. Asta e normalitatea: uneori pierzi. Și cred că trebuie să facă un switch total, pentru că țintesc medalii, trofee, campioni. Da, sigur că pentru asta suntem aici, dar pas cu pas. Schimbările nu se întâmplă rapid, au nevoie de timp. Asta nu e încă înțeles de către părinți.

În Italia părinții sunt la fel?

Mai mult sau mai puțin la fel. Să zicem că suntem puțin avansați în ce privește cultura înotului. Dar nu pentru că suntem mai buni, nu cred că suntem mai buni și că România nu e la fel de bună. Cred că voi, într-un fel, sunteți mai tineri. V-ați deschis abia acum 30 ani, și se poate vedea, chiar dacă nu în ce privește aspectul clădirilor (n.r: râde). Am fost aici în 1986 și știu cum era înainte, ce fel de viață aveați. Am fost aici și pe finalul anilor 1990 și am văzut câteva schimbări, apoi în 2005 și am văzut și mai multe schimbări. Apoi am venit vara trecută pentru Europenele de Juniori și mi-am zis: hai că s-au schimbat mult, sunt multe lucruri îmbunătățite; calitatea vieții, în primul rând.

Dar vorbind despre sport, noi am început înainte, poate ăsta e motivul pentru care poate suntem mai buni în unele aspecte, dar în altele voi sunteți mai buni. Trebuie să fiți introduși acestor subiecte și să le cunoașteți. Așa veți deschide o nouă fereastră, veți avea o perspectivă mai largă și veți înțelege că puteți. Potențialul e uriaș. Pentru că vă cunosc povestea, e formată din mulți campioni. Am văzut-o pe Costache, pe Diana Mocanu. Sigur că metodele de antrenorat erau diferite. Știu că totul era diferit. Dar aveați rezultate, și rezultatele trebuie respectate, iar eu respect înotul românesc.

Cum abordați lucrul cu copiii?

Întâi, trebuie să-i respect, și ei pe mine. Și să existe comunicare. Asta nu înseamnă: sunt bolnav, sunt obosit. Vreau să știu cine ești tu, nu doar fizic, sau ce timp ai, sau că ești înalt sau că ți-e foame. Dar cine ești tu aici (n.r: își duce degetul către tâmple). Așa pot să acționez într-un mod potrivit. Eu obișnuiesc să spun că fiecare copil – fiecare persoană, fiecare înotător- are propria sa cheie. Provocarea unui antrenor e să găsească cheia potrivită pentru fiecare. Antrenezi 20 de copii, trebuie să antrenezi în 20 de feluri diferite, chiar dacă fac același set. Pentru că sunt individualități diferite. Asta e dificil ca antrenor, nu să faci un set sau să cronometrezi, asta e partea ușoară. Bine, nu e chiar adevărat (n.r: râde).

Cum sunt antrenorii români cu care colaborați?

Sunt foarte bine pregătiți, legat de cunoștințe nu am nimic de adăugat. Da, modul meu de a aborda înotul, metodologia mea e puțin diferită, dar asta e normal. Vin dintr-o altă cultură, cu altă experiență. Ei sunt tineri, deci au ceva ce eu nu mai am, și au și lucruri de îmbunătățit. Simt entuziasmul unor antrenori tineri, ceea ce e important într-un club. Am văzut și o lipsă de experiență, dar nu foarte mare, doar puțină, și e normal pentru că sunt tineri. Deci ajutorul meu poate fi util în zona asta. Dar în primul rând, am cunoscut persoane bune. La fel ca în relația cu copiii, trebuie să cunoști persoana înainte să vezi ce cunoștințe are sau cât se pricepe la fiziologie sau la nutriție. Asta vine mai târziu, pentru că știu că ei știu lucrurile astea. Dar întâi trebuie să știu cu cine stau de vorbă. Sigur că vom avea dezbateri, conflicte, e normal în viață. Dar dacă vor fi despre cum cresc copiii mai bine, e bine. Nu putem zâmbi mereu, viața nu e doar cu flori.

Cum vi se pare ce-a realizat David Popovici până acum?

Mai mult decât incredibil. E unic. Sper că oamenii de aici nu se gândesc că va urma altul și apoi altul ca el. L-am avut pe Michael Phelps în SUA, poate pe Federica Pellegrini în Italia, sau pe Katie Ledecki în SUA, sunt mai mulți acolo. Și acum, un băiat din România. Cu siguranță e unul dintre ei. E cel mai incredibil înotător din istorie, nu doar din zilele noastre. Asta din punct de vedere al performanțelor. Iar personal, e un tânăr minunat. E echilibrat, matur, învață, știe lucruri despre lume. Tatăl lui îl protejează mult, ceea ce e bine. O să devină o legendă. Asta e dorința mea. Sper că am dreptate, dar cu toții credem asta. Merită asta. Ce are el diferit de alții e sentimentul apei. E ca un pește în apă, pentru el să fie în apă e cum e pentru noi mersul. Asta îl face diferit. Apoi da, muncă multă, un antrenor grozav, o tehnică grozavă, pe care o poate îmbunătăți, dar știe; amândoi știu, nu au nevoie de sfaturi de la mine. Doar de susținere.

Cum ați măsura succesul Academiei? 

Să creez un mediu profesional cu toate instrumentele de care ai nevoie ca să ai succes de la început până la final. Să construiesc o fundație care poate continua și fără mine; dar nu pentru că aș vrea să plec. Să am o echipă grozavă – în ce privește organizația, performanțele, bineînțeles, și în ce privește inițierea. Asta m-ar face mândru. Le las antrenorilor tineri visele olimpice. Am și eu, desigur, e ceva incredibil. Dar deja am fost la trei ediții, sper să reușească și ei cu înotătorii lor. Trebuie să fim toți mulțumiți dacă cineva dintre noi ajunge acolo, nu doar liderul, nu-mi place asta, să fie cineva faimos. Prefer să fim o echipă, dacă muncim ca o echipă vom ajunge oriunde, nu avem limite.

De ce vă place să lucrați cu copii?

Iubesc să fiu pe marginea bazinului cu copiii. Nu-mi pasă dacă sunt rapizi sau nu. Pentru că simt că am oportunitatea să le ofer ceva, să-i ajut să se îmbunătățească într-un mod sau altul: în înot, în viață. Să le arăt cum e realitatea vieții. Nu le voi spune niciodată minciuni. Deseori le spunem copiilor niște mici minciuni, le numim white lies, nu mari. Dar trebuie să găsim modul potrivit de a le explica cum să trăiască: ce înseamnă să trăiești, să înoți, să mergi la școală. Atât. Șansa de a le oferi ceva din tine, cu ce ai bun și mai puțin bun, pentru că nimeni nu e perfect. Dacă nu oferi ceva altora, ce fel de viață trăiești? Viața mea e pe marginea bazinului, am început când aveam 7 ani, acum am 63. Ăsta e mediul meu, asta vreau să fac, să ofer din ce știu.

„Nu-mi place să-mi sărbătoresc rezultatele, pentru că nu sunt niciodată ale mele. Vreau să sărbătorim copiii, ar trebui să vorbim mai mult despre ei, și nu doar despre David, ci despre copiii mici, să spunem povestea unui copil normal. E important, pentru că oamenii vor înțelege ce înseamnă să fii sportiv.”

Foto: Andrea Masini, Claudio Zamagni /Deepbluemedia/Insidefoto // CS Dinamo