Siraba Dembélé: „Să crezi în tine, în cine ești și în ce poți să faci. Să nu încerci să fii ca altcineva” I Povestea unei jucătoare speciale

Orice sportiv își dorește să-și încheie cariera într-un mod memorabil. Pentru Siraba Dembélé Pavlović, campioană mondială, europeană și vicecampioană olimpică cu Franța, ar însemna să câștige Liga Campionilor cu CSM București înainte să se retragă vara aceasta, când va împlini 37 de ani.

Până acum câteva luni, nu lua în calcul altă posibilitate. „Nu-mi puteam imagina că am putea să nu câștigăm. Nu puteam să mă gândesc la asta. Dar acum e ok, accept și asta. E parte din sport. Vom face tot ce ține de noi să reușim, dar dacă nu se întâmplă, sunt ok cu asta. Voi fi tristă, sigur. Dar voi fi ok.”

A învățat să accepte că atunci când începi orice drum, îți asumi un risc. Când muncești pentru ceva, când încerci să construiești ceva, trebuie să accepți că există două variante: poți să câștigi, dar poți să și pierzi. „Trebuie să ai ambele variante în minte, pentru că așa accepți mai ușor deznodământul, pe care nu-l poți controla”, spune într-un interviu acordat platformei BRD Arena 9.

Așa e și cariera unui sportiv. Vine cu multe eforturi și cu multe momente frumoase; cu bucurii imense, victorii și trofee de neuitat, dar și cu înfrângeri, cu accidentări, cu absențe. Cu turnee pe care le vei privi de la televizor. Cu medalii pe care nu le vei câștiga. Ce contează, la final, e să poți privi spre toate – și spre cele bune, și spre cele care n-au ieșit cum sperai – cu aceeași mulțumire că, indiferent de rezultat, ai dat totul. Să fii împăcat cu ce-ai oferit sportului și cu ce-ai primit în schimb.

**

Pentru Siraba, în centru a fost mereu iubirea pentru handbal. L-a descoperit la 11 ani, în orășelul Saint-Lubin-des-Joncherets din nordul Franței, când și-a însoțit sora mai mare la un antrenament. La final, antrenorul i-a propus să se alăture și ea echipei de junioare HBC Vallée d’Avre. Din acel moment, nu s-a mai oprit, chiar dacă n-a știut că e un drum care o va duce pe cele mai importante podiumuri.

„Pentru mine atunci era despre a petrece timp cu prietenele mele, asta era cel mai important, să mă distrez. Nici nu știam că putem juca profesionist, nu știam că pot fi plătită pentru că joc handbal. Doar mă duceam, îmi plăcea, am luat fiecare etapă pas cu pas. Nu a fost scopul meu să fiu jucătoare profesionistă, voiam doar să continui să fac ce-mi place.”

A hotărât că vrea să urmeze o carieră în sport la 19 ani, când a semnat primul contract profesionist. Atunci și-a zis: „OK, hai să facem asta”.

„Mai ai nevoie de ceva ca să reușești. Nu e doar talentul”

Nu și-a propus vreun obiectiv anume, ci doar să devină mai bună. Pentru că vedea în jur sportive mai talentate decât ea. „Nu eram cea mai bună jucătoare. Și când nu ești cea mai bună și vezi că sunt altele mai bune, vezi că te poți îmbunătăți, și asta a fost mereu motivația mea: mereu să fiu mai bună, să progresez, ca să rămân la nivelul ăsta. Era mai mult asta decât să câștig un titlu. Bineînțeles, toate vrem să câștigăm trofee. E adevărat că vreau să câștig Champions League, asta e clar. Dar motivația mea principală în toți acești ani, de când am semnat primul meu contract, venea din faptul că știam că nu sunt cea mai bună; pentru că unii oameni au acest talent înnăscut, au o ușurință cu mingea, au anumite abilități. Știam că eu n-am asta. Dar ce aveam era fizicul meu și bucuria de a juca.”

Să simți că nu ești la fel de bun nu e un gând ușor de gestionat, pentru că îți poate afecta încrederea. „E adevărat că mă luptam un pic cu asta, pentru că mă gândeam că muncesc mult, de ce nu am și eu ușurința asta? Dar în timp, maturizându-te, înțelegi că ești o altfel de jucătoare, ai o altfel de carieră. De asta, vedem că nu întotdeauna cele mai bune jucătoare au succes, și asta e frumusețea sportului. Pentru că știi că mai ai nevoie de ceva ca să reușești. Nu e doar talentul.”

E acel ceva, pe care îl au marii sportivi, pe care Siraba îl descrie ca un cumul de factori. „În primul rând, e personalitatea. Vedem că toți jucătorii mari au o personalitate specială, o personalitate puternică. E foarte important, cred că vezi particularitatea asta la cei mari. Apoi, bineînțeles că trebuie să muncești. Nu poți să păcălești. Apoi, e iubirea. Fără pasiune, cred că e imposibil. Trebuie să-ți placă ce faci, iar când îți place, motivația e mai puternică decât orice. Și mai trebuie să fii constant, să depui același efort în mod regulat, pe termen lung. Apoi, e și partea emoțională, cum îți gestionezi emoțiile. Uneori pierzi, uneori nu ești în formă bună, uneori câștigi. Cum gestionezi astfel de momente? Îți păstrezi modestia când ești foarte bun și continui să muncești? Când nu ești într-o formă bună, renunți și te predai? Toate astea contează.”

Nu a știut mereu să gestioneze aspectele astea, dar a învățat pe măsură ce-a câștigat experiență, și a lucrat de-a lungul timpului și cu specialiști în pregătire mentală. „Eu sunt foarte sensibilă, și cred că asta e în același timp ceva bun și nu prea. Nu sunt niciodată mulțumită. De exemplu, într-un meci pot să înscriu cinci goluri și să ratez o aruncare, o să mă gândesc doar la acea ratare. Și asta mă poate ține trează noaptea. Dar într-un fel, asta m-a adus unde sunt azi.”

Handbalul a ajutat-o să iasă din zona de confort, pentru că la început, era o fire introvertită. Când înscria un gol, voia să se ascundă sub parchet, să nu atragă privirile fanilor spre ea. „Nici nu sărbătoream, doar alergam înapoi, eram așa timidă. Dar cu timpul, devii mai confortabilă, iei mai mult inițiativa, ai mai multă încredere. Și asta m-a împins să ies din carapace, din personalitatea mea. De asta spun că handbalul mi-a oferit multe, m-a ajutat. Poate altfel rămâneam la fel de timidă.”

Căpitan al Franței: „Ceva ce venea din inima mea”

În ciuda personalitatății retrase, și-a asumat rolul de lider când a devenit, la 27 de ani, căpitan al Franței. „Și asta m-a ajutat. Pentru că nu sunt cineva care vorbește mult, iar în situația asta, trebuie să vorbești. Dar am simțit că e o responsabilitate uriașă. Am luat-o ca pe ceva mai mult decât a fi căpitan, era ceva ce venea din inima mea, era atât de important pentru mine să ajut echipa să crească. Era foarte important ca echipa să fie bună, era responsabilitatea mea, ca și căpitan, ca echipa să fie bine.”

A devenit cel mai longeviv căpitan din istoria naționalei feminine a Franței, pentru care a jucat 291 de meciuri și a înscris 848 de goluri, fiind a doua cea mai bună marcatoare din istorie. A devenit campioană mondială, europeană și vicecampioană olimpică. Ce crede că face Franța o echipă așa bună? „Bineînțeles, cred că e vorba de calitățile jucătoarelor. Apoi, avem acum un sistem bun de găsire a tinerelor talente, începem să lucrăm cu ele de foarte mici, la categorii diferite de vârstă. De exemplu, nepoata mea are 12-13 ani și deja a avut câteva selecții. Nu știm dacă va fi o jucătoare bună, dar sunt urmărite în tot acest timp, sunt antrenate, sunt formate. Și vom vedea cum merge. Cred că ăsta e un lucru care duce la succesul Franței, pentru că poți găsi jucătoare tinere talentate și să lucrezi cu ele.”

Cât de important e rolul antrenorului Olivier Krumbholz și ce aduce el? „Are un mod și o filosofie de-a antrena care dă roade, se vede că funcționează. De asemenea, nu se teme să introducă jucătoare noi, să facă unele alegeri dificile în selecție. Uneori își asumă riscuri. Și mereu e preocupat de îmbunătățire. De exemplu, după ce-am câștigat medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Rio, în cantonamentul de după ne-a zis: „OK, cum putem fi mai bune?”. Am câștigat Campionatul Mondial din 2017: „OK, cum putem fi mai bune?”. Mereu se gândește la ce-a fost bine și la cum putem progresa. Așa menții nivelul.”

O echipă care a crezut până la final

Cel mai frumos moment trăit cu echipa Franței a fost la Jocurile Olimpice de la Rio, în sferturile de finală cu Spania, când au recuperat un avantaj de șapte goluri la pauză. „A fost nebunie. Am înscris doar cinci goluri în prima repriză, pierdeam, cred cu cinci goluri, cu cinci minute înainte de final. Ceea ce e aproape imposibil. Dar în ziua aia am văzut o echipă care a crezut până la final, până în ultima secundă. N-a fost nevoie să vorbim, doar ne-am uitat una la alta. Am luptat până la final, am fost ca niște leoaice. Ok, n-am jucat cel mai bun handbal al nostru, dar conexiunea pe care am avut-o a fost incredibilă. De asta, sportul nu e doar despre talent, cum am spus. E și altceva.”

A fost prima medalie olimpică pentru naționala feminină. „Atunci când ne-am calificat în finală am fost atât de fericite, pentru că știam că vom avea o medalie. Și pentru noi deja era o nebunie. A fost prima noastră medalie după patru ani, și prima medalie olimpică a Franței. A fost incredibil.”

A fost și un moment de turnură pentru generația pe care o conducea din teren. În 2017, au făcut pasul următor și au devenit campioane mondiale. „A fost și atunci o nebunie. Am câștigat cu Norvegia, care în acest moment pare de neînvins. Și ce-mi amintesc din acel meci e că ne-am pregătit atât de bine, tactic. A funcționat și a fost un sentiment așa bun, pentru că simți că munca depusă a dat roade.”

Cel mai dificil moment îl trăise la Londra, la Jocurile Olimpice din 2012, când Franța a pierdut în sferturi cu Muntenegru. „Cred că am făcut cel mai bun turneu al nostru. Am jucat așa bine, ca echipă, cred că au fost cele mai bune meciuri ale noastre. Am pierdut în sferturi și mi s-a părut foarte nedrept, pentru că simțeam că am jucat bine, și nu înțelegeam de ce. A fost un moment dificil pentru mine, cred că mi-a luat unul, doi ani, să-mi revin. Eram foarte tristă, pentru că nu credeam că meritam să pierdem în sferturi.”

A mai fost însă un moment, pe care nu-l consideră cel mai dificil, pentru că ajunsese la un nivel de maturitate și a știut să-l gestioneze, dar de care vorbește și acum cu lacrimi în ochi: absența de la Jocurile Olimpice de la Tokyo.

„Asta e povestea mea”

În aprilie 2021, în primul sezon la CSM București, și-a rupt tendonul ahilian. A lipsit de pe teren șase luni, și a ratat astfel Jocurile Olimpice de la Tokyo. Turneul pentru care a revenit după ce-a devenit mamă, unde voia să-și încheie cariera cu echipa națională. Turneul unde Franța a câștigat aurul olimpic.

„Am pierdut ultimul meu moment cu echipa națională, pentru că știam că nu voi continua după Tokyo la echipa națională, decisesem să mă opresc. Asta a fost dificil pentru mine. Dar și pentru că știam că putem câștiga aurul. Știam că ăsta e momentul nostru, pentru că eram în acest proces și era următorul pas logic. Și e greu, mereu când vorbesc despre asta îmi dau lacrimile.

Dar într-un fel, accept situația. Asta e povestea mea. Și nu pot lăsa ca un moment să eclipseze tot ce-am reușit înainte. Bineînțeles, cu Tokyo ar fi fost și mai bine, dar tot e important ce-am reușit. Și nu vreau să las povestea asta să eclipseze totul, de asta o accept. Dar e adevărat că încă devin emoțională când vorbesc despre asta.”

A urmărit toate meciurile și a vorbit în fiecare zi cu fetele, pentru că voia să le fie alături. „Nu am fost deprimată, mi-am continuat viața, mi-am susținut colegele. A fost greu, da, dar nu m-am lăsat să cad. La Londra a fost mai greu pentru că eram tânără, nu înțelegeam de ce, daca am jucat bine. Ai nevoie de timp. Plus că nu știi pe moment cât de tare de afectează. După aceea, îți spui: nu vreau să mai trec prin asta.”

Când s-a accidentat, a avut un moment în care s-a întrebat cum o să revină, la 34 de ani, dintr-o accidentare așa complicată. Era prima accidentare gravă din carieră și nu știa la ce să se aștepte. „Totul era nou. Dar nu-mi puteam încheia așa cariera, și asta a fost motivația mea. Și știam că pot. Pentru că mă simțeam bine fizic. Știam că pot reveni. Și asta am făcut.”

„Ce înseamnă să fii mamă și sportivă”

Accidentarea a venit într-o perioadă în care era epuizată. Se mutase la București împreună cu soțul ei, fostul fotbalist sârb Igor Pavlović , când băieții ei gemeni, Matej și Elian, aveau opt luni. „Era un ritm nebun. Pentru că ei nu dormeau, nu dormeam nici eu noaptea. Ziua mergeam la antrenament, veneam înapoi, le pregăteam mâncarea, mă jucam cu ei, îi culcam. Ăsta a fost ritmul meu, și încă e. Nu știu cum am reușit, dar pur și simplu o faci, nu pot să explic. Știu că nu e cel mai bun ritm pentru un sportiv profesionist. Ești mereu în viteză. Dar reușești, găsești puterea. Am noroc că soțul meu mă ajută mult. E normal, e tatăl, dar trăim într-o lume în care știm că mamele fac totul, de cele mai multe ori. De asta spun asta. Cred că mi-a luat doi ani să mă obișnuiesc cu un ritm. Și de la doi ani, merg la grădiniță și acum e mult mai ușor, pentru că ziua mă pot odihni.”

Înainte să se accidenteze, dormea patru ore pe noapte. Voia să fie o mamă perfectă și o jucătoare perfectă, să facă totul bine, și nu și-a dat timp să-și asculte corpul, mai ales că nu avusese probleme de sănătate înainte. „În perioada aceea aveam deja dureri la Ahile, eram foarte obosită. Și ar fi trebuit să-mi ascult corpul.”

A învățat să cedeze din control și să accepte ajutor. „În momentul ăla, încercam să am grijă de tot. Voiam să le gătesc mâncare bună, să respect mereu același ritm, pentru că e important. Să am grijă de casă, bineînțeles. E prea mult. Și am oprit asta, am luat pe cineva să mă ajute, pentru că nu puteam. De asemenea, acum dacă copiii mei vor înghețată, le dau. Și da, după meci, când ajungem acasă le mai comand și cartofi prăjiți, pentru că le plac. Toate lucrurile astea cu care voiam să fiu foarte strictă, le-am lăsat, pentru că era prea mult pentru mine.”

N-a simțit că trebuie să facă o alegere între sport și maternitate, dar crede că e important să vorbim despre cât de dificil e pentru sportive să împace cele două roluri. „Nu pot să mint, să spun că e ușor, că noi femeile putem. E important să știm despre ce vorbim. Da, e dificil. Da, vei simți conscecințe asupra performanței și carierei tale. Trebuie să anticipezi, să te organizezi, să fii pregătită. Și de asemenea, trebuie să primești ajutor. Pentru că cel mai dificil nu e să ai grijă de copii. Ci tot ce trebuie să faci pe lângă: să speli vasele, să faci curat, să gătești. Sunt toate lucrurile astea pe care trebuie să le faci. Pentru că dacă ar trebui doar să vin acasă și să am grijă de copii, ar fi OK.”

„Dar e posibil, știu multă lume care are copil și performează. Dar trebuie să știi ce înseamnă să fii mamă și sportivă. Și nu te poți simți vinovată pentru că uneori vei petrece mai puțin timp cu copilul tău. Pentru că e o realitate.”

E unul din motivele pentru care a hotărât că acesta va fi ultimul ei sezon – copiii ei încep să crească și au nevoie să fie mai prezentă. „Văd că au nevoie tot mai multă de mine. Nu înseamnă că atunci când erau mai mici nu aveau, dar acum văd că cer asta mai mult. Și da, asta contează. Dar cred că am făcut destule, am 37 de ani, fizic e dificil. Și jucăm foarte mult, la fiecare trei zile, nu e uman. Nu-mi mai doresc asta. Dacă era doar un meci pe săptămână, poate mai puteam juca un an. Motivația e la fel, bucuria e tot acolo, dar văd că e tot mai greu pentru corpul meu. E mai mult despre anduranță, mi-e greu să joc la fiecare trei zile.”

„Nu e ușor să câștigi un astfel de trofeu”

Ar fi vrut să se oprească de vara trecută, dar din cauza accidentării jucase doar jumătate de sezon. Și nu așa voia să-și încheie cariera. În plus, nu-și îndeplinise obiectivul de-a câștiga Liga Campionilor cu CSM, trofeu care îi lipsește din palmares. „Și nu multe jucătoare din Franța au câștigat Liga Campionilor.”

„Să închei așa, pentru mine ar fi ceva wow. M-aș retrage fără niciun regret, în pace. În plus, de când sunt la CSM, e al treilea sezon, văd că muncim pentru asta, an după an am încercat să ne îmbunătățim, să ajustăm. Și ar fi rezultatul acestor ani, al întregii munci. De asta, ar fi important pentru mine, aș fi foarte mândră dacă am reuși. Pentru că n-a fost ușor. Nu e ușor să ajungi acolo, la nivelul ăsta, să câștigi un astfel de trofeu.”

Însă calificarea în Final4 nu e o misiune ușoară. Meciul din sferturi cu Esbjerg e un meci cu șanse 50-50%, crede extrema stângă. „Pentru că Esbjerg e o echipă foarte bună. Când am văzut meciul lor cu Gyor, wow, ce meci. Sunt foarte bune. Pentru mine, nu e un meci de sferturi, e ca o semifinală sau finală. Simți că nu e chiar drept să le întâlnim în sferturi. Dar ok, am pierdut cu Krim și de asta.”

Înfrângerea cu Krim Ljubljana a venit într-o perioadă de scădere de formă pentru CSM. „Eram după multe meciuri, atinsesem un nivel foarte ridicat și eram cumva în scădere de formă. E total normal. Nicio echipă nu poate rămâne doar acolo. Nu e motiv de panică. Dar e vorba de cum gestionezi momentele astea. Cele mai bune echipe știu cum să le gestioneze.”

Cum gestionează CSM perioada aceasta? „Întâi, trebuie să-ți amintești ce știi să faci. Ok, nu trecem printr-un moment foarte bun, dar știm ce putem face, am jucat foarte bine, am fost în formă bună. Dacă am putut să facem asta, înseamnă că putem. Și apoi, trebuie să analizezi ce nu merge, să încerci să îmbunătățești punctele slabe. Dar și să accepți că acum nu merge totul bine, suntem obosite, e dificil pentru grup. Ok, e ceva ce trebuie acceptat. (..) Dar ce-mi place în acest moment e că știm ce putem să facem și că putem reveni acolo. De asta îmi place grupul ăsta.”

Dar dacă nu se va întâmpla să-și încheie cariera cu un trofeu care-i lipsește, va accepta și varianta asta. „Poate altă echipă va câștiga Liga Campionilor pentru că e mai bună decât noi. Ce pot face? Nu pot controla asta. Așa că vom face totul, dacă se întâmplă, bine, dacă nu, eu voi fi dat tot ce am mai bun.”

După retragere, vrea să rămână în sport. Să ofere altora din experiența ei, așa că va deschide o agenție sportivă prin care va ghida generațiile următoare de jucătoare să-și construiască carierele pe care și le doresc. „Vreau să te ajut să faci cele mai bune alegeri pentru cariera ta, să-ți dau sfaturi să te îmbunătățești, și ca persoană și ca jucătoare. Tinerele jucătoare au nevoie de asta, îți imaginezi că ai 17-18 ani când începi să ajungi la un nivel înalt? Ești foarte tânără, nu știi multe despre viață la vârsta asta. Cred că e bine să ai pe cineva aproape, nu neapărat părinții, dar cineva care să-ți ofere o direcție bună. Pentru că o alegere greșită îți poate duce cariera în altă direcție.”

Ea n-a avut un astfel de ghidaj când a început. Nici părinții, nici antrenorul nu s-au implicat în deciziile ei, dar a simțit că are maturitatea să aleagă singură. „Uneori asta e bine, pentru că în final iei propriile decizii, și le iei în funcție de ce simți. Dar nu toată lumea poate.”

Poate cel mai important sfat pe care-l are pentru tinerele jucătoare e să nu încerce să fie ca altcineva. „Cred că toată lumea are ceva în interior, ceva al ei, care e unic. Și trebuie pur și simplu să crezi în asta. Asta e cel mai important. Pentru că nu există o regulă, dacă crezi cu adevărat că poți să reușești, încearcă. Și crede-mă, va funcționa. Eu sunt cel mai bun exemplu, cred. Pentru că n-am fost cea mai bună. Nu e niciun secret. Doar să crezi în tine, în cine ești și ce poți să faci. nu încerca să fii ca altcineva. Dacă ești diferit, e foarte bine. Ok, e bine să ai un model, pentru că vezi ceva ce e posibil. Dar ideea e că trebuie să ajungi acolo în felul tău.”

FOTO:Razvan Pasarica/SPORT PICTURES, Fédération Française de Handball