Vara în care tata a avut părul albastru

– o scrisoare virtuală din Spania lui 2040 –

„Mă știți, cei mai mulți, care mai sunteți încă pe Facebook și pe Insta :D, din pozele alea din Germania. Mă uitam acum peste ele și mă amuzam – nici nu mi-e clar de ce mă amuzam mai tare, de moaca mea ori de frizura lui Papi. De locos! Om în toată firea, să te duci în fața lumii întregi cu părul vopsit ca-n jocurile video… La prima greșeală, i-ar fi sărit toți în cap că nu e nimic de el în afară de părul albastru și de tatuaje! Adevărul e că ăsta e Papi și, așa cum în pozele alea văd că îmi venea să-l mănânc de drag ce-mi era, la fel simt și acum când face o nefăcută care ne lasă cu gura căscată pe toți.

O dulceață de om! Mami îl mai înțeapă, la câte o masă întinsă, când ne strângem mai mulți împreună, că toate fetele din România s-au îndrăgostit de el în vara aia. Vara aia, așa i-a rămas numele, deși, de-atunci, am petrecut, în 16 ani, atâtea și atâtea vacanțe împreună, ba-n locuri exotice, ba pe plajele exclusiviste ale Spaniei și Italiei, ba prin România, când mai mergeam să vedem locurile prin care a copilărit…

Da, mama zice că toată România s-a îndrăgostit de Papi vara aia. Multă vreme, n-am dat importanță glumelor ăstora; eram prea mică să-mi bat capul. Dar m-am întâlnit la școală, acum 2 ani, cu Andrei, băiatul unor români de aici, din Madrid. S-a transferat în clasa noastră și, de cum ne-au strigat pe nume profesorii, a venit lângă mine. Simpatic puștiul, bine crescut, dar, ca toți băieții de vârsta lui, n-are în cap nimic altceva în afară de fotbal. Mai și ține cu Barcelona, a copilărit, vezi, Doamne, cu ai lui în Catalunya! Și mă ia, în prima pauză: ‘Rațiu, ayyy? Știi că a fost un fotbalist mișto, Rațiu, la noi în Primera și la Naționala României? Super chico, de verdad!’

‘Mișto zici?’

‘Da, cică se vopsise albastru în cap, la fel ca ceva personaj din jocurile video din vremea aia și toată lumea l-a remarcat. S-a și transferat la ceva echipă tare după Euro 2024′, mi-a mai spus. ‘Ceva ce nu știu poți să-mi zici?‘, l-am tachinat, iar el s-a roșit tot când a aflat că sunt chiar fata lui Papi. ‘Tu Andrei, eu Rațiu!’, am încercat să o dau pe glumă.

Adevărul e că de atunci am încercat să aflu mai mult despre tata. Cu Internetul ăsta, 6.0, greu mai găsești site-uri în limba română din anii ăia. În spaniolă se scrisese mai puțin despre el, și mai greu. În fine, am înțeles esențialul, din ce mi-au mai povestit unii și alții: povestea lui Papi, care venise în Spania de mic și n-a avut, de verdad, cea mai ușoară copilărie, a impresionat multă lume în România. Am mai tras cu urechea la ce povestea cu un jurnalist tinerel, venit din România, la fel, acum câțiva ani, să facă un podcast din ăla obosit, ca pe vremuri, cu Papi. Când m-am întors din oraș, mama mă aștepta în ușă, cu arătătorul lipit de buze de jumătate de oră: nu cumva să vorbesc tare! ‘Mai au vreo 10 minute’, mi-a spus, și m-a luat pe terasă. Am tras puțin cu urechea, Papi era în formă, dar, frate, oamenii o țineau numai în cuvinte mari: muncă, disciplină, spirit de luptă, din astea. Nu credeam ce-mi aud urechilor!

Papi nu e omul să-mi țină morală. O bomboană de om, v-am spus! Din astea cu munca, cu disciplina, cu ambiția, de la mama le-am auzit. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, de câte ori mă mai guduram pe lângă el în camera plină de tricouri, de fotografii și de amintiri din cariera de jucător și-l întrebam – copil, na! – dacă a fost cel mai bun jucător din lume, că pentru mine era deja cel mai bun tată din lume, Papi o cam dădea cu de-astea: că era genul muncitor, că era genul luptător. ‘Serios, Papi, ce muncă, ce luptă, fotbalul e un doar un joc!’. Și-atunci, el își punea zâmbetul acela cald, de băiat dezgolit de freze cool și de tatuaje, și-mi dădea, de fiecare dată, dreptate. ‘Ai dreptate, Guapita!’.

Nu țin minte să se fi încăpățânat vreodată să aibă dreptate. Mă gândesc acum, și sper să nu-i ajungă sub ochi rândurile astea, că, pur și simplu, asta vine dintr-o mare împăcare a lui cu sine. Omul meu știe că a dat, peste tot, ce a avut el mai bun. Și mai ales în vara aia. Asta mi-a rămas în cap din ceva articol online cu poza noastră pe fundal. N-am înțeles prea bine de ce trebuia ilustrat articolul tocmai cu poza noastră, se făcea clickbait la greu și pe vremea lui Papi, a fost primul meu gând. Apoi m-am gândit că putea fi și mesajul ăsta, transgenerațional, cum ne învață la lecțiile de Psy, gen lecție de la părinte către copil.

Acum: să fii copil de fotbalist vine cu tot felul de avantaje. N-a jucat Papi la Mi querido Madrid – deși înțeleg că a făcut meciul vieții lui în fața unei legende a Realului, Vinicius, știți cine e omul! – dar ceva a câștigat la viața lui. Plus că, de când s-a lăsat de fotbal, e trup și suflet pentru familie, e în stare să mă aștepte 6 ore în mașină în fața liceului! Dar mama m-a tocat cu asta de când mă știu: că nu banii îl fac pe om. O zice într-un fel în care mai că-mi vine să pun pariu că e o adaptare din ceva proverb românesc sfătos, prins din zbor din poveștilor bunicilor din partea lui Papi. Ce vreau să zic: lui Papi al meu, dacă-i iei casa, cheile de la mașină și cardul și-l lași în drum cu 1.000 de euro în buzunare și cu o mașină cu un pic de portbagaj, merge în prima frizerie și-și face, la 40 și ceva de ani câți are, o freză fistichie sau albastră, își mai face un tatuaj ca să marcheze momentul, iar peste 2 ani vine înapoi la tine și e realizat, a luat-o de la zero și a ajuns din nou pe picioarele lui – poate nu milionar, dar pe-acolo… Pe cont propriu, evident, că, la câți prieteni și-a făcut în vara aia în lumea întreagă, nu doar în România, îmi imaginez că ar putea trăi o viață numai din cinstea – asta de la bunicul am învățat-o! – făcută de oamenii lui dragi! Te quiero, Papi!

Mai trece uneori pe la noi DJ Mogoș din Italia, un tip înalt, cool, tatuat mai ceva ca tata, care vine cu ultimul răcnet în muzică. Au poveștile lor, se dau hermanos, chestii de băieți mari. Oi fi eu mai ciudată, dar colegii care au trecut pe la mine au fost: Wow, ce tari sunt taică-to și fratele lui!.

‘Bine, fie, vă dau playlistul pe Spotify’. DJ, cum îmi place să-i spun, e cel mai vorbăreț om din lume. A crescut și el, ca Papi, departe de România, a tras prin restaurante în Italia, a făcut de toate până să ajungă fotbalist profesionist. E cumva ciudat, pe Papi nu-l văd cu aura asta de erou pe care o văd mereu la signor’ Mogoș. Dar când sunt așa, împreună, îmi zic că nu mi-ar fi frică să ies cu iei nici în cel mai rău famat club din Madrid. ‘Băieții ca ăștia au fost mândria României’, îmi șoptește mama, când mai stăm, ca fetele, la povești. Madre mia!, dacă toți jucătorii au fost atunci ca Papi și ca DJ, înțeleg de ce se vorbește atât de frumos despre acea echipă a României și despre ce a însemnat acel moment pentru viitor: știți ce zic!

Lui Papi nu-i place să vorbească despre el. Dar, de fiecare dată când e ziua mea, ține un mic speech, bate tacticos cu cuțitul, de două ori, în paharul cu picior înalt și pune, invariabil, aceeași placă: că m-am născut sub o zodie norocoasă, taman în dimineața de după calificarea României la Europeanul din vara aia. Tata a jucat seara, iar a doua ziua m-am născut eu. Am și acum în cameră echipamentul cu numărul 2, cu Papi pe spate, pe care l-a primit de la colegi. Pe telefon, am captura cu postarea mamei atunci, de pe Insta: Nos vamos a la Euro 2024!.

De verdad, dacă mă gândesc bine, mi-e cam ciudă pe voi ăștia de ați trăit de-adevăratelea vara aia. Ce scriu acum e, de fapt, o ciornă pentru un eseu despre Cea mai frumoasă vară din viața mea. Madre mia!, cum sunt temele astea! Despre ce naiba să scriu? Am dat ture trei ore, turbată, prin casă azi și am dat peste fotografiile din vara aia. Și, uite, în locul unui plict monumental, m-am trezit scriind mai bine de trei pagini.

M-a pus Dios să-i zic lui Andrei despre ce draq scriu pentru eseul la literatură. Mi-a bipăit toată ziua WhatsApp-ul. Mi-a trimis o tonă de poze și o duzină de filmări. Frate, cu ce filmau ăia, jur că făceau reclamă la pixeli! Bine, ciuful Papi se vede oricum, n-ai cum, își vor seta generațiile anilor 3000 „albastrul” ecranelor după Pantone-ul tatei :))))). Să-l vezi cum cânta imnul la München, Madre mia!, de signor’ Mogoș ce să mai zic, mai lipsea să ia după el boxa pe terenul de joc!

Mă uit la imaginile de atunci și, jur, parcă simt vuietul stadionului, parcă simt energia tribunei, parcă simt, vie, puterea lui Papi al meu, pe care mi-l laudă toți. Citesc că zeci de mii de români au fost atunci în Germania și că momentul ăla a însemnat enorm enorm nu doar pentru fotbalul românesc, ci și chiar pentru România. Îmi repet asta în cap și rostesc cu voce tare, cuvânt cu cuvânt: Papi, DJ și distinsul domn Ianis Hagi, cu care am luat masa cândva, aici, la Madrid, chiar au făcut istorie pentru România?. Se zice că, în vara aia, tribunele erau full amarillo. Păi, dacă e pe-așa, voi fi fost și eu, acolo, un pixel galben în fotografia mare cu stadionul din biroul lui Papi, nu? 😀

Bravo, Papi! Acuma, pe bune, am citit tot ce era de citit despre tine și despre ai tăi: sunt mândră de tine și sunt mândră că am fost, atunci, acolo, cu tine. Amintiri n-am de la 8 luni. Dar mi-au rămas cele mai frumoase fotografii din vara aia. Vara în care tata a avut părul albastru…

Voi ce amintiri, voi ce fotografii aveți din vara aia?

* textul de mai sus este ficțional, inspirat de cea mai frumoasă fotografie din povestea Naționalei la Europeanul din Germania.

Foto: FRF