Cum s-a ajuns la declinul Italiei fotbalistice. Coșmarul de după “nopțile magice” de la Coppa del Mondo 1990

În 1989, o echipă italiană de fotbal, AC Milan, spulbera – 4-0 în finala Cupei Campionilor – visul de mărire al unei trupe a Stelei născută din ambiția orbească a regimului comunist de a-și demonstra superioritatea în fața modelului capitalist.

La doar un an de la această trezire la realitate, Italia avea să fie, prin Cupa Mondială pe care o găzduia în ’90, primul mare eveniment internațional transmis în direct de televiziunea română după o lungă epocă de program ideologizat de două ore pe zi, însăși fereastra noastră spre libertate.

Colorată, exuberantă și nebună după muzică și fotbal, Italia era exact țara pe care ne-o doream și noi, aici, în România. Aveam să ne îndrăgostim și mai mult de ea, urmărindu-i, cu sufletul la gură, în anii ce au urmat, pe cei mai buni fotbaliști români în primele lor aventuri occidentale.

Alături de Răducioiu, Lăcătuș, Mateuț, Hagi, Sabău sau Dan Petrescu, am descoperit orașe și echipe despre care habar nu aveam că există. Brescia, Foggia, Reggiana sau Verona au dispărut din viețile noastre ca niște iubiri de-o noapte în ceața rece și înșelătoare a dimineților de semestrul I. Au rămas în urma lor esențe de parfum cu irizări de nostalgie. Nici noi nu mai suntem la vârsta naivităților primilor ani de după Revoluție, dar nici „Bella Italia” nu mai e cum o știam odată…

*

Se întâmpla acum câteva săptămâni, după șocul atentatelor teroriste de la Paris, care vizau inclusiv „Stade de France”, arena pe care se desfășura meciul amical de fotbal dintre selecționata lui Didier Deschamps și Germania lui Joachim Low: sub emoția momentului, mulți s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă Franța își mai poate asuma organizarea, în vara lui lui 2016, a Campionatului European (CE) de Fotbal, o ediție-mamut, cu 24 de națiuni de start și cu zece orașe-gazdă diferite, în contextul problemelor de securitate cu care s-a confruntat în ultimul an.

În căutare de alternative, specialiștii și-au îndreptat, logic, atenția către contracandidatele Franței la concursul de dosare pentru găzduirea CE 2016, Turcia și Italia. Prilej să constate că, din pricina anulării unor importante investiții, ca urmare a pierderii nominalizării, ambele țări sunt total pe nepregătite din punctul de vedere al infrastructurii. Totodată, un prilej să își amintească faptul că Italia avusese un dosar mai neconvingător chiar decât al Turciei!

Pentru un spectator neavizat, incapacitatea unei țări ca Italia, atât de galonată în fotbalul internațional, de a-și asuma o mare competiție, la 25 de ani după faimoasa Cupă Mondială din 1990, ar putea părea o surpriză. Nu e, însă, așa, pentru că, în ciuda câtorva succese notabile, atât la nivel de primă reprezentativă (campioană mondială în 2006, finală CE 2012), cât și la nivel de club (Liga Campionilor în 2007, cu AC Milan, și 2010, cu Inter Milano), Italia nu mai e azi decât amintirea super-puterii care revoluționa și apoi domina, timp de decenii, cel mai mare fenomen sportiv global, căruia se încăpățânează să-i spună “calcio”, când lumea întreagă îi zice “football”.

Între 1989 și 1998, vreme de nouă ani, nu a fost finală a Cupei Campionilor și, ulterior, a Ligii Campionilor, în noul format, în care să nu apară o echipă italiană. Supremația Seriei A în fotbalul european e ilustrată și de statistica Balonului de Aur: trofeul acordat celui mai bun jucător de fotbal de pe continent e câștigat, în acest interval, de șapte ori din zece de un fotbalist legitimat în Italia.

Practic, de la începutul anilor ’80, de la Paolo Rossi și Platini, continuând cu Maradona, cu campionii europeni din ’88, olandezii van Basten, Gullit și Rikaard, și campionii mondiali de la Italia Novanta, germanii Matthaus, Klinsmann și Brehme, apoi cu generația de excepție de jucători italieni, cu Vialli, Baresi și Baggio, până la Zidane și Ronaldo, cele mai mari nume ale fotbalului mondial au ținut, vreme de mai bine de un sfert de veac, capul de afiș al meciurilor din Serie A. Iar acele “notti magiche” ale Coppei de Mondo 1990, învăluitoare ca muzica Giannei Nannini, au dat și mai multă strălucire fotbalului italian…

*

Astăzi, după încă un sfert de veac, fotbalul italian se găsește într-o stare deplorabilă. Din punctul de vedere sportiv (coeficientul UEFA), țara care a dat, deopotrivă, rigoare și rafinament sportului inventat de englezi se luptă acum cu Portugalia ca să se mențină pe locul 4 în Europa, la ani-lumină de podium, iar din punctul de vedere al unui business sustenabil e pe ultimul loc între cele mai importante cinci ligi europene, depășită de Spania, Anglia, Germania și Franța. Mai mult, de opt ani încoace, nici un fotbalist din Seria A nu a mai prins nici măcar finala în trei a cursei pentru Balonul de Aur.

„Cum s-a ajuns la acest dezastru?”, e întrebarea care îi frământă, de ceva vreme deja, nu doar pe iubitorii și pe cunoscătorii fotbalului italian, ci și pe managerii sportivi și pe analiștii economici din întreaga lume.

“Il Calcio” în trei cuvinte: corupție, violență, rasism

“Nu mai sunt bani în Italia, așa că jucătorii de top merg acum în țări care plătesc mai bine, ca Anglia, Spania sau Germania”, explica, recent, fostul mare jucător italian Alessandro Nesta, intervievat de BBC. Dar criza economică este o explicație superficială și insuficientă pentru ce se întâmplă, de fapt, în fotbalul italian. Pentru că, înainte de toate – și înainte de criza economică, inclusiv în termeni temporali – “Il Calcio” se confruntă cu o criză de credibilitate.

În 2006, exact anul în care obținea ultima sa mare performanță sportivă, Italia era zguduită din temelii de afacerea “Calciopoli”. În scandal sunt implicate cluburi de top: Juventus, campioana en-titre, AC Milan, Fiorentina, Lazio și Reggina, acuzate de trucarea de meciuri prin alegerea unor arbitri favorabili. Juventus e retrogradată în Serie B, iar titlurile din 2005 și 2006 îi sunt retrase, decizie fără precedent la acest nivel, în vreme ce Fiorentina, Reginna, AC Milan și Lazio sunt depunctate cu 3 până la 15 puncte. Primesc suspendări drastice personaje-cheie, precum Luciano Moggi, arhitectul marelui Juve, după mulți cea mai influentă figură din fotbalul italian.

Nu se încheie bine procesele primului scandal că, în 2011, izbucnește altul. Procuratura din Cremona deschide dosarul “Calcioscomesse”, în care jucători cu bună reputație în Serie A, precum Giuseppe Signori și Cristiano Doni, sunt acuzați, alături de multe alte persoane, de implicarea în trucarea de meciuri în beneficiul mafiei pariurilor sportive.

Adăugăm la acest tablou al corupției generalizate binecunoscutele probleme cu justiția ale fostului premier italian Silvio Berlusconi, patronul lui AC Milan și creatorul unui imperiu media care a jucat un rol important în creșterea vizibilității fotbalului peninsular în perioada sa de glorie, și avem imaginea întreagă a unui fenomen cu care, ca spectator sau sponsor de bună credință, nu ai nici un motiv să vrei să te asociezi.

Când fotbalul e condus de “șmeccheroni”

“La fel ca în România, și la noi te lovești de tot felul de aflați în treabă, personaje dubioase, care nu își urmăresc decât propriul scop și care, prin tot ce fac, fac rău fotbalului italian. Niște <<șmeccheroni>>, știi la ce mă refer!”, îmi povestește, inventând ad-hoc un cuvânt amuzant, care ilustrează perfect frăția româno-italiană într-ale relelor, fotbalistul Felice Piccolo. De două ori campion al României cu CFR Cluj, italianul Felice Piccolo are nu doar reputația unui desăvârșit profesionist, ci și a unui spirit critic, genul de tip care nu se ferește de cuvinte. Actualmente legitimat la Spezia, în Serie B, Felice acceptă cu drag să vorbească despre situația fotbalului din Italia. Cu o singură condiție: îi e dor de limba română și vrea să vorbim în românește.

“Trebuie să punem situația fotbalului italian într-un context global. Mulți giganți din anii ’90 nu mai sunt în picioare azi, în lume. Banii se mișcă altfel decât pe vremuri. Dar trebuie să știi să îi și atragi, iar asta nu e tocmai ușor când nu ai manageri de calitate, ci astfel de <<șmeccheroni>>, de care vorbeam, când ai corupție, dopping, meciuri trucate. E un întreg sistem care pune presiune pe cluburi și, în ultimă instanță, pe jucători, e un mediu care încurajează derapajele de tot felul”, crede Piccolo.

Stadioane vechi, proprietate publică, minusuri la încasări

Ca și cum toate aceste probleme de imagine nu ar fi fost de ajuns, Italia se confruntă și cu un alarmant tăvălug al violenței și rasismului pe stadioane. Victimă scandărilor rasiste i-a căzut, și nu o dată, chiar una dintre vedetele echipei naționale a Italiei, jucătorul de culoare Mario Balotelli, în timp ce salutul nazist a devenit o modă la meciurile romanilor de la Lazio. Dar pe cine să mai mire asta când însuși președintele Federazione Italiana Gioco Calcio, Carlo Tavecchio, este notoriu pentru replicile sale discriminatorii la adresa persoanelor de culoare, a evreilor sau a minorităților sexuale?

Consecințele acestui climat viciat și violent care s-a înstăpânit peste liga italiană de fotbal se văd, în primul și în primul rând, în numărul de spectatori care vin la meciuri. Studiile realizate de mari companii de consultanță vorbesc despre o scădere dramatică a mediei de spectatori plătitori în ultimii 5 ani, de la 25.000 la 16.000. Prin comparație, Bundesliga din Germania mizează pe o medie de 43.000 de fani pe meci!

O altă cauză a prezenței slabe ține de calitatea stadioanelor, vechi și într-o stare deplorabilă, nemodernizate de la Mondialul din ’90. Și mai e o problemă, subliniată tot mai des de analiștii economici, problema proprietății: stadioanele nu sunt deținute de cluburi, ci de autoritățile locale. Ca prin multe alte părți, sectorul public, greoi, demotivat și corupt, e un factor care trage în jos industria fotbalistică italiană, în competiția ei cu ligile mai dinamice.

Fără stadioane proprii și fără facilități de ultimă oră în materie de “money-spinning”, echipele italiene sunt corigente la unul dintre capitolele esențiale ale unui business sportiv sustenabil – “match-day revenue”, banii obținuți cu ocazia unui meci de fotbal. Chelsea obține la un meci, de exemplu, de șase ori mai mult decât AS Roma.

Campioana Italiei în ultimele patru sezoane și finalista ultimei ediții a Champions League, Juventus Torino, singura echipă din Serie A care a prins anul acesta “Top 10 Money League” realizat de compania de audit Deloitte, a obținut din meciurile de acasă 41 de milioane de euro, în vreme ce cluburile de pe primele poziții, toate cu stadioane proprii și cu marketing integrat în jurul terenurilor de joc, scot peste 110 milioane pe sezon. “Dar Juve e un caz izolat în Italia. Doar ei și Udinese au stadioane noi, proprii”, punctează Felice Piccolo.

Viața după trei ani de când ai fost declarat oficial mort

Dacă ultimul raport Deloitte este alarmant pentru “Il Calcio”, cifrele seci ale celor de la AT Kearney arată dezastrul în toată splendoarea sa. Într-un studiu realizat în 2010 și citat intensiv de atunci, firma de audit dezvăluie distanța abisală dintre industria “Il Calcio” și economia italiană.

Supusă rigorilor unui business normal din Uniunea Europeană, zic experții AT Kearney, liga italiană de fotbal ar fi trebuit să fie falimentară încă de acum trei ani. Dacă ROA (Return on Assets), indicatorul care măsoară beneficiile obținute pe urma bunurilor controlate, are o medie de 4% în economia italiană, liga de fotbal este la -12%, o distanță incomparabilă cu alte țări cu fotbal dezvoltat.

Lipsite de marketingul agresiv al unor cluburi precum Real Madrid, Man United, Bayern Munchen sau Barcelona, care nu doar că își fructifică la maximum potențial local, dar se bat pe viață și pe moarte să câștige piețele emergente – Asia, Statele Unite sau America de Sud – cluburile italiene au ajuns sclave ale banilor veniți din drepturile TV, care le aduc mai mult de jumătate din buget. “Or, trendul actual e diversificarea la maximum a surselor de venit pentru dezvoltarea unui model de business solid”, susțin analiștii.

Jucarea în ultimii ani a Supercupei Italiei în Asia, accentul tot mai mare pus pe social media și deschiderea spre acționariatul străin a unor cluburi sunt câteva semne că fotbalul italian s-a trezit, măcar în ceasul al cincisprezecelea. Lupta e, însă, foarte dură, pentru că greii din “Top 10 Money League” n-au închis un ochi în toți acești ultimi ani.

*

Crescut la juniorii lui Juventus, Felice Piccolo a debutat ca senior la echipa sa de suflet chiar în 2006, în sezonul de Serie B de după descalificarea care a urmat scandalului “Calciopoli”. A jucat alături de Buffon, Trezeguet și Del Piero într-o echipă părăsită de vedete ca Mutu sau Ibrahimovic. Au trecut aproape 10 ani de la acel moment de cumpănă din viața lui Juve, iar lecția revenirii în prim-plan a “bianconeri”-lor e, pentru Felice, o lecție obligatorie pentru întreg fotbalul italian. Juve a luat-o de jos, mizând pe oameni de caracter, și-a construit propriul stadion, a investit cumpătat și eficient (vezi cazurile Tevez, Morata, Pogba sau Vidal) și nu doar că și-a asigurat hegemonia în Serie A (patru ligi consecutive), dar a ajuns, anul trecut, în finala Ligii Campionilor. “Claro, acesta e drumul!”, încheie Felice. Când spune asta, căpitanul celor de la Spezia se gândește nu doar la Italia, ci și la România.

“Eram o destinație pentru jucătorii de top din lume, acum suntem o țară de tranzit pentru jucătorii buni, în drum spre alte campionate.”

Andrea Agnelli, președinte Juventus Torino