Jurnal de campionat mondial: ce-am învățat despre handbal urmărind echipa națională la turneul din Danemarca

„Mamă, ce nebunie!”, a murmurat Andrei la primul atac amețitor al norvegiencelor. „Vai de capul meu, ce gol. L-ai văzut?” Nu-l văzusem, pentru că eram cu privirea spre tribună, la clopoțeii din care zăngăneau de zor fanii norvegieni.

Urmăream de la masa presei Norvegia – Rusia, primul meci important al campionatului mondial, despre care mulți au spus că ar fi trebuit să fie finala. Andrei se entuziasma de ce se întâmpla pe teren, eu eram cu ochii mai mult în tribune. Pentru că lucram la un reportaj despre atmosfera din Arena Nord, care găzduia meciurile României din grupe, dar și pentru că dintotdeauna m-a fascinat ce se întâmplă în afara terenului, uneori poate chiar mai mult decât ce e între linii.

Cum trăiesc fanii și familiile un meci important, cum îl simt jucătorii accidentați sau rezervele; ce se întîmplă înainte și după – ce zice antrenorul la pauză unei echipe care revine de la vestiare și întoarce meciul; ce spune liderul după înfrângere, când strânge echipa în cerc; cât de liniște e în autocar; ce se zice la antrenamentul de a doua zi; dar la cel din dimineața celui mai important meci?

Nu știam, când am plecat în Danemarca – primul meu turneu mondial –, că o să-mi răspund la o parte din întrebările astea. Că o să fiu atât de aproape de echipă, că o s-o văd câștigând o medalie și mai ales, ceva mai important pentru mine, că o să asist de aproape la (re)construcția ei. Și o echipă nu se formează doar pe teren, mai ales atunci când în locul victoriilor vin înfrângeri. Construcția se întâmplă de obicei în afara lui, prin micile gesturi, priviri și discuții care nu se văd și nu se aud la televizor, acolo unde urmărisem turneele finale al echipelor românești până anul ăsta.

La televizor nu vezi încurajările permanente care vin dinspre bancă și din tribună și nici sfaturile pe care și le dau jucătoarele pe teren. Nu vezi îmbrățișările de dinainte de meci, când, ascunse pe un culoar, fetele se ridică una pe alta în brațe, își lovesc palmele în aer, se privesc în ochi și-și strigă una alteia „hai că se poate!”, „haideți, fetelor!”

Nu vezi grija medicilor și a masorilor, care aleargă de la una la alta să le dea apă și să le pună hanoracele pe umeri, le iau în brațe și încearcă să le înveselească, le bandajează degetele, gleznele, umerii și chiar le îndreaptă, pe parchet, fractura de piramidă nazală, ca să se poată întoarce la joc.

Nu simți liniștea de la antrenamentul din dimineața de după înfrângere, nu vezi gesturile nervoase din mâini și rotirile de priviri și nu auzi replici ca „dacă eram o echipă nu uitam mingile la vestiare” sau „vorbiți între voi mai mult în apărare”, aruncate în aer, ca o descărcare. Dar nu auzi nici cum muzica, pe care fetele o ascultă tot timpul dintr-o boxă pe care o iau la antrenament, în sala de fitness, în autocar, începe să umple liniștea și să le apropie. Nu le vezi cântând „Orice român poate fi și campion”, „Pentru România”, sau „Arată-le la toți ce poți/Ridică-te mai sus ca toți”, chiar în ziua în care au simțit că cei de acasă le-au întors spatele.

Nu vezi atenția cu care una dintre ele, de obicei rezervă, îi împăturește pe bancă hanoracul prietenei și colegei de cameră, mereu titulară, și nici bucuria cu care colega de cameră îi aplaudă golurile, atunci când intră în joc, pe final de meci.

Și nu simți pe pielea ta ce înseamnă să-ți petreci luna decembrie prin autocare și camere de hotel, când oamenii de acasă sunt la reuniuni de Crăciun, cumpără cadouri și împodobesc brazi. Jucătoarele spun că s-au obișnuit, dar când le auzi vorbind la telefon cu copiii ale căror serbări le-au ratat, îți dai seama că obișnuința nu înseamnă neapărat că devine mai ușor. Nu e ușor să te muți dintr-un oraș în altul, să nu știi ce zi a săptămânii e, ci doar dacă e zi de joc sau de pauză, sau să ai un singur rând de echipament de joc care trebuie spălat după fiecare meci, chiar dacă ajungi la hotel la 23:00 și a doua zi la 8:00 trebuie să pleci iar; nu e ușor ca după 70 de minute de alergat pe teren, să mai stai 20 la interviuri, deși te doare umărul sau piciorul, ți-e sete și abia mai stai în picioare. Nu e ușor să trebuiască să tragi mereu de tine, uneori peste limitele fizice sau psihice, sau să accepți ca alții să tragă și să ceară mereu mai mult de la tine; să accepți greșelile, ale tale și ale echipei, și odată cu ele reproșurile, spuse sau nu; să descarci ce ai pe suflet și să nu te superi când restul fac la fel; nu e ușor să accepți că cineva e mai bun și mai talentat ca tine, chiar dacă știi că fără tine pe teren, n-ar putea câștiga.

Asta e una dintre lecțiile cu care rămân, că handbalul se joacă și se câștigă împreună, ca echipă. Așa cum a stat scris la fiecare meci pe un banner agățat de balustradă, un cuvânt care crește și tot adună semnificații, și care se potrivește atât de bine în sport – colectiv.

Mai rămân cu imaginea cercului pe care îl fac fetele, uneori singure, alteori cu staff-ul, la începutul și finalul antrenamentelor și meciurilor, cerc care a devenit, de la zi la zi, tot mai strâns și compact, cu corpurile tot mai apropiate și mâinile tot mai bine prinse una de alta.

Și cu imaginea unui antrenor diferit de modelul cu care am fost obișnuită de la televizor, unul calm și liniștit, care nu țipă și nu dă directive, ci motivează și inspiră. Un antrenor cât mai puțin intrusiv, care poate uneori n-a vorbit, ci le-a lăsat pe fete să vină cu propriile soluții, să-și găsească drumul ca echipă și să ia soarta meciului în propriile mâini, pentru că ele sunt pe teren. Și care le-a vorbit, de la început, de planuri pe termen lung, ca o cursă de Formula 1 în care și dacă nu pleci din pole-position ai șansa să termini pe podium.

Dar mai ales, rămân cu bucuria jocului și cu firescul pe care l-am simțit la antrenamente. Cum a fost cel din dimineața meciului cu Danemarca, când fetele au intrat pe teren după Rusia și au înlocuit strigătele lui Yevgeni Trefilov, un munte de om care a răsuflat greoi, explicând și gesticulând în spatele jucătoarelor sale, cu hohote de râs.

„Haide, haide”, „bravo, bravo!” , a răsunat apoi în sala goală cu scaune galbene, în timpul unor exerciții de înviorare și team-building care le-au făcut pe românce să se tăvălească pe jos de râs. Chiar dacă Ryde nu era pe teren, ci retras pe un scaun de unde urmărea niște înregistrări video, fiecare știa ce avea de făcut. Preparatorul fizic a dirjat încălzirea și jocurile, apoi fetele au exersat pase, scheme de joc și șuturi la poartă, în timp ce medicul a avut grijă de cele accidentate, pe margine. S-a glumit, s-a râs, s-a alergat, s-au analizat tactici. Câteva ore mai târziu scaunele galbene urmau să fie pline până la ultimul de tricouri roșii daneze, reflectoarele să bată și mai puternic, vuvuzelele și tobele să țiuie timp de 70 de minute. Urmau să curgă goluri după goluri, eliminări, lovituri, strigăte de luptă, și la final chiar lacrimi, unele de fericire, altele de dezamăgire.

Dar în dimineața aia, într-o sală cu scaune goale și cu „Take me to Church” răsunând din boxă, erau doar o echipă care se pregătea pentru un meci, într-o zi obișnuită a unor sportive.