Naționala de handbal și tenismenul Horia Tecău au ceva în comun: același om se ocupă de pregătirea lor fizică

Cu câteva zile înainte de meciul României cu Norvegia de la Cluj, 20 de profesori de sport le-au luat locul handbalistelor pe teren, ca să învețe handbal de la Tomas Ryde, antrenorul care a dus România pe locul trei mondial în decembrie. Însă înainte ca suedezul să le arate cum să-i atragă pe copii către handbal, profesorii l-au cunoscut pe Dragoș Luscan (28 de ani), preparatorul fizic al naționalei.

Ca și la antrenamentele fetelor, înainte de exercițiile tactice, cu mingea, Luscan le-a arătat profesorilor cum să facă încălzirea fizică cu copiii, ca să evite accidentările: să încălzească bine mușchii, masându-i cu rulouri de spumă, să rotească fiecare articulație, să sară, să se întindă, să alerge.

„De aici pleacă tot”, spune Luscan. „Profesorii de sport sunt cei care văd primii înclinațiile motrice ale unui copil, ei le pot spune antrenorilor: am și eu un copil, n-ai vrea să-l vezi?”

Așa a fost și în cazul lui. „Profesorul de sport m-a ajutat să descopăr handbalul, lui îi datorez tot”. Avea 12 ani când a văzut prima oară mingea, la un opțional al școlii din orașul natal Mizil. Ştia dinainte că sportul va fi drumul lui, pentru că era atletic și competitiv de mic, fie că făcea atletism sau juca fotbal. „Alergam de nebun, mă întreceam cu oricine, trebuia să fiu primul.”

În clasa a VIII-a a fost golgheterul unei competiții interșcolare de handbal – juca inter stânga și centru –, iar școala lui a ieșit pe locul trei pe județ, „o performanță importantă pentru un orășel mic”.

Din „orășelul mic” a ajuns la o echipă din Moreni, care avea un centru bun de juniori, apoi la juniorii Stelei. La 19 ani a debutat la seniori la HC Argeş, unde a jucat patru ani. S-a întors apoi la Steaua, întâi la echipa a doua, apoi a promovat în primul lot. După un an, în decembrie 2011, s-a accidentat la umăr. S-a operat și a făcut recuperarea singur, pentru că Steaua nu avea atunci un preparator fizic. Ştia ce trebuie să facă pentru că începuse deja să se pregătească pentru cariera de după sport, fără să știe că momentul renunțării era așa aproape.

De pe teren, pe margine

Descoperise kinetoterapia în perioada în care a jucat la Pitești, unde a făcut practică timp de un an într-un cabinet. Când a venit în București, la Steaua, s-a înscris la facultatea de Kinetoterapie și a început să lucreze cu colegii handbalişti și cu echipa de polo. După recuperarea la umăr, care a durat patru luni, a mai jucat un singur meci. Era ultimul din campionat, la finalul căruia Steaua a retrogradat.

A fost momentul în care și-a evaluat cariera. Avea 24 de ani și nu simţea că e la nivelul la care își imaginase. Accidentările – avusese probleme și la ligamente, și la genunchi – îl trăseseră și mai mult în spate. A simţit că a pierdut trenul.

Nu i-a fost ușor să renunțe la meseria pentru care se pregătea de la 14 ani și, pentru o perioadă, a avut coșmaruri. „E foarte greu să renunți, să faci pasul și să te oprești”, spune acum, privind de pe margine la antrenamentele fetelor din naţională.

Dar a simțit că trebuie să facă un pas înapoi, ca să poată avansa mai mult, într-o altă direcție. A început să meargă la cursuri de pregătire în Italia, să facă stagii la academii de tenis și să dezvolte programe de pregătire pentru o echipă de amatori la care și joacă uneori, HC Victoria. În 2013 a început să lucreze la Stejarii Country Club, ca antrenor personal. Acolo a cunoscut-o, doi ani mai târziu, pe Narcisa Lecușanu, care i-a propus să devină preparatorul fizic al echipelor naţionale de handbal – a început în iunie 2015. Tot acolo l-a întâlnit și pe Horia Tecău, cu care lucrează din octombrie.

Naționala de handbal, prioritară

Campionatul Mondial din Danemarca a fost primul turneu la care a fost alături de fete, iar numărul mic de accidentări, în ciuda ritmului intens de meciuri, a fost în mare parte contribuția lui. Se ocupă de încălzire, de antrenamentele din sala de fitness, cunoaște cam toate problemele de sănătate ale fetelor și colaborează îndeaproape cu medicul, cu masorii, cu Ryde. Duce cu el la turnee cinci-șase genți cu echipamente: rulouri de spumă, kituri TRX,  benzi elastice, piscină gonflabilă pentru băi de gheață, aparate de refacere musculară.

Acum, prioritatea lui e să le ajute pe jucătoare să atingă vârful de formă pentru turneul de calificare la Jocurile Olimpice (18-20 martie, Aarhus). Le simte încă obosite după Mondialul din decembrie şi după începutul aglomerat de an, așa că le ajută să se recupereze cât mai repede.

„Recuperarea face parte din procesul de pregătire”, spune preparatorul. „Dacă nu-i dai organismului timp de odihnă, e predispus accidentărilor.” Iar recuperarea, adaugă Luscan, se face prin somn, dar şi prin exerciţii de stretching, masaj, relaxare, nutriţie sau psihologic. Însă nu le menajează, pentru că e o perioadă de acumulare fizică înaintea turneului preolimpic. În prima zi după reunirea lotului la Cluj, duminică dimineaţă, le-a aşteptat cu un program intens de exerciţii, după care fetele s-au plâns de febră musculară.

Deși majoritatatea jucătoarelor de la națională vin de la echipe unde au preparatori, iar antrenorul Ryde a fost chiar cel care a cerut unul la lotul feminin, Luscan spune că în România nu e încă valorificat rolul preparatorului fizic. Mulți antrenori nu înțeleg de ce ar avea nevoie de unul, cum a simţit şi el când s-a accidentat.

Ce e diferit în tenis

În Sala Polivalentă din Cluj, profesorii de sport repetă conștiincios exerciţiile date de Luscan. Din când în când, gâfâie și glumesc între ei: „Săracul Tecău, vă dați seama ce-l chinuie?”

Luscan lucrează cu Horia Tecău din octombrie, de fiecare dată când tenismenul este în țară. Anul ăsta, a început să-l însoţească şi la turnee, atunci când programul naționalei de handbal îi permite. Primul a fost în februarie, la Rotterdam, unde Tecău a ajuns în semifinale.

Au început recent un program de pregătire pentru Jocurile Olimpice: un plan care include nu doar mișcarea și recuperarea, ci și alimentația sau pregătirea psihologică, despre care Luscan crede că e foarte importantă, în orice sport. I-a propus tenismenului să țină un jurnal zilnic, pentru că fiecare zi de pregătire e importantă. „Nu e timp să pierzi nici măcar o repetare sau un exercițiu. Ăsta e motto-ul meu e: Every day is game day.”

Fiind un sport individual, Luscan spune că în tenis poate controla mai bine fiecare detaliu al pregătirii. „În sala de forță, dacă ții piciorul și cu doi centimetri mai în față sau mai în spate, contează. Dar la o echipă, fiind multe fete, nu poți controla chiar tot.” I se pare mai provocator să lucreze cu echipa de handbal și pentru că, având în grijă 18-19 jucătoare, trebuie să găsească un echilibru între programul și nevoile fiecăreia.

Deși abordarea și modul de lucru sunt diferite, îi plac la fel de mult ambele sporturi și încearcă mereu să devină mai bun în ce face. A terminat trei facultăți – două specializări la UNEFS și Administrație Publică – și merge în continuare la cursuri și specializări în străinătate. „Îmi place să-mi fac meseria, sunt într-o competiție permanentă cu mine.”