În afara terenului. Ce fac sportivii de performanță după ce termină cu sportul de performanţă? (II)

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrupt; pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care și-au dedicat toată viața; un final pentru care sunt sau nu sunt pregătiți.

Cum aleg încotro s‑o apuce după ce s-a terminat cu sportul și cu aplauzele? Cât de greu le este să găsească un nou drum profesional? Și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport? Sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează. Zece la număr, împărțite pe parcursul a cinci episoade – acesta este al doilea.

Serial de Andreea Giuclea, realizat în parteneriat cu DoR

Fotografii de Mircea Reștea

Denisa Eustasius

33 ani, fostă gimnastă ritmică

De la stadionul Dinamo, unde făcea gimnastică ritmică de la cinci ani, până acasă, în Berceni, Denisa Eustasius făcea cam o oră. Deși ajungea pe la ora nouă și uneori adormea cu capul pe caiete, a fost mereu premiantă. Crede că ăsta a fost norocul ei, că mama n-a lăsat-o să neglijeze școala, deși a fost campioană națională cu echipa și vicecampioană la individual. În clasa a X-a, când a aflat că are scolioză și nu mai poate face gimnastică, s-a concentrat pe studii.

„Ruptura a fost clară”, spune Denisa. „Școala mi-a ocupat și timp, și energie, și gânduri, încât m-am detașat de gimnastică.” Nu știa ce vrea să facă mai departe, așa că în clasa a XII-a a dat la două facultăți, Management și Limbi Străine. După un masterat în Franța, s-a întors și s-a angajat – acum e consultant în managementul documentelor electronice.

Nu s-a mai gândit la ritmică până acum câțiva ani, când a cunoscut la un training o studentă gimnastă. Și-a amintit cum visa în copilărie împreună cu cea mai bună prietenă să aibă propriul club, pe care să-l numească Luna. Când s-a întors s-a documentat, a făcut școala de antrenori – pentru care și-a luat concediu fără plată – și acum își petrece serile și weekend-urile în sălile de sport a trei școli din Berceni, învățând 50 de fetițe între trei și 12 ani să se rostogolească, să facă piruete și să mânuiască pe muzică panglici, corzi, mingi și măciuci.

Abia când a revenit ca antrenor în sală și-a dat seama ce mult i-a lipsit. „Cred c-a fost un sentiment estompat, undeva lăsat în umbră, în adâncul sufletului. Acum așa de tare mă răscolește, atunci presupun că l-am îngropat.”

Nu vede încă o soluție de sustenabilitate pentru club, pe care l-a numit până la urmă CS Ritmica. Nu a găsit sponsori și a cumpărat din banii ei covoare pe care le întinde de fiecare dată pe parchet. Se duce mai devreme la birou și își ia pauza de prânz mai scurtă, ca la șase să fie la antrenamente. Pe drum, face tot o oră.

Alin Savu

73 de ani, fost baschetbalist

Când a terminat facultatea de biologie, Alin Savu, un bărbat de 1,91 metri care vorbește lent, așa cum le spune povești celor trei nepoţi, a avut de ales între un post de asistent universitar și un contract de baschetbalist la Steaua. De mic a iubit natura și a fost studios – la 10 ani citea sub plapumă Insula misterioasă, a lui Jules Verne – și crede că putea lucra în învăţământ sau în cercetare. Dar visa să joace la Steaua de când i‑a văzut pe teren prima oară.

A început să joace în liceu, la Spiru Haret, unde baschetul „era o modă”. Dar abia în facultate, când a ajuns titular la Știinţa și apoi selectat la echipa naţională, a început să‑l vadă ca pe ceva serios. Au urmat 12 ani la Steaua, din care nouă a fost căpitan, peste 200 de selecţii la naţională și mii de puncte marcate. Singurul român selectat de două ori în echipa Europei spune că retragerea a venit de la sine, la 36 de ani. „N‑a fost chiar o ușurare, dar când am renunţat mi‑am dat seama că făcusem destul în materie de efort fizic.”

O vreme n‑a mai fost în sală nici ca spectator. Nu‑l interesa antrenoratul, așa că s‑a întors la ce învăţase în facultate. Șase ani a lucrat în laboratorul de biochimie al Policlinicii M.A.P.N., apoi la laboratorul de analize al Stelei. După 1990 și‑a schimbat iar cariera: pentru că le scria ziarelor de sport scrisori în apărarea Stelei, pe care mulţi o voiau desfiinţată, a ajuns șeful biroului de presă al clubului. A publicat, printre altele, în Gazeta Sporturilor, Sportul Românesc, Dilema Veche sau România Liberă și a fost redactor‑șef la un săptămânal de fotbal.

Din 2008 locuiește în Sibiu, unde se plimbă prin împrejurimi, face fotografii și vorbește pe Skype cu prietenii din străinătate, unii foști colegi de echipă. Nu simte că lumea l‑a uitat, pentru că n‑a jucat pentru alţii, ci pentru că i‑a plăcut. Scrisul îi place însă mai mult; a publicat o carte de memorii, Slamdunk.ro, lucrează la alta și dacă ar lua‑o de la capăt n‑ar mai fi baschetbalist, ci ar da la Filologie.

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.