„Atunci când vorbim noi, oamenii din jur ascultă.” De ce e important să se audă și vocea sportivilor în lupta împotriva rasismului
Andreea Giuclea 6 iunie 2020Când Jadon Sancho, jucătorul Borussiei Dortmund, și-a dat jos tricoul după unul dintre golurile marcate weekend-ul trecut, știa că poate fi sancționat de arbitrul meciului pe care echipa sa urma să-l câștige cu 6-1 contra lui Paderborn. Regulamentul spune că fotbaliștii nu au voie să sărbătorească dându-și jos tricourile, nici să afișeze mesaje, imagini sau sloganuri politice, religioase sau personale.
Dar Sancho nu voia să sărbătorească, nici să trimită un mesaj celor dragi. Pe tricoul galben pe care-l purta sub echipamentul de joc și pe care l-a arătat camerelor după ce-a înscris primul gol dintr-un hat-trick (primul său hat-trick) scria Justice for George Floyd.
Era modul prin care fotbalistul britanic de 20 de ani își arăta solidaritatea față de George Floyd, un bărbat afro-american din Minneapolis care a murit pe 25 mai, după ce un polițist l-a apăsat cu genunchiul deasupra pieptului și a gâtului mai multe minute, deși bărbatul a spus în repetate rânduri că nu poate să respire. Moartea lui a generat proteste violente în mai toate statele din America, care s-au extins apoi și în alte părți ale lumii.
Sportivii n-au rămas nici ei tăcuți. Au postat mesaje furioase pe rețelele de socializare, au participat și au vorbit la proteste, au scris articole, au luat parte la campanii. Au protestat împotriva discriminării, a violenței forțelor de ordine și a rasismului sistemic, pentru că mulți dintre ei le-au trăit.
În 2015, fostul jucător de tenis James Blake a fost arestat și imobilizat la pământ de un polițist, în fața unui hotel din Manhattan, fiind confundat cu un suspect. Când avea 14 ani, jucătorul canadian de hochei pe gheață Mark Fraser a auzit de la un părinte din tribune că ar trebui „să meargă înapoi în tufișul din Africa”. Tenismenul Jo-Wilfried Tsonga a vorbit și el despre insultele și abuzurile suferite în copilărie, când oamenii îl verificau sau se fereau de el pe stradă. În urma jignirilor rasiste auzite din tribună la ediția din 2001 a turneului de tenis de la Indian Wells, surorile Serena și Venus Williams au boicotat turneul mare parte din carieră. Deși tenisul pare acum mai ferit de astfel de episoade, ele încă există, iar jucătoare din noua generație precum Naomi Osaka și Coco Gauff sunt prezențe active la protestele din aceste zile, atât în social media, cât și la manifestațiile publice.
Activismul sportivilor
La peste 50 de ani de la momentul în care atleții americani Tommie Smith și John Carlos au stat pe podiumul Jocurilor Olimpice din Mexic din 1968 și au ridicat în aer pumnii, ca simbol al mișcării Black Power și al luptei împotriva rasismului și discriminării pe criterii rasiale, sportivii încă au motive să nu rămână la sport („stick to sports”), cum li se spune des, ci să aducă activismul pe teren, în vestiar, la ceremoniile de premiere sau pe platformele sociale.
În 2012, baschetbalistul James LeBron a postat o fotografie din vestiarul echipei sale, Miami Heat, în care toți jucătorii purtau hanorace, alături de textul „We are Trayvon Martin”, făcând referire la un bărbat ucis pe stradă în timp ce purta un hanorac. În seara aia, au jucat cu numele lui scris pe adidași. Doi ani mai târziu, tot LeBron a purtat, la încălzire, înaintea unui meci cu echipa sa de atunci, Cleveland Cavaliers, un tricou cu mesajul „I can’t breathe”, cuvinte pe care Eric Garner le-a repetat de 11 ori înainte să fie sufocat de un polițist, pe trotuarul unei străzi din New York. Mai mulți jucători, printre care și Kobe Bryant, au preluat apoi mesajul.
În 2016, jucătorul de fotbal american Colin Kaepernick a îngenunchiat în timpul intonării imnului național înaintea unui meci din presezon al echipei sale de atunci, San Francisco 49ers, în semn de protest în fața brutalității poliției și a inegalității rasiale din State. A repetat gestul și în timpul sezonului. A fost criticat de fanii care i-au ars tricoul, de conducătorii echipelor de fotbal american (majoritatea albi), de politicieni (Donald Trump a spus că ar trebui concediat). A fost acuzat că e nepatriot, anti-american și, mai apoi, a fost subtil lăsat pe dinafara NFL. De atunci, nicio echipă nu i-a mai oferit vreun contract.
Patru ani mai târziu, gestul lui e reconsiderat și privit ca vizionar. Antrenorii îi laudă curajul și faptul că și-a sacrificat cariera, iar Roger Goodell, comisarul NFL, le-a cerut scuze jucătorilor pentru că nu i-a ascultat mai devreme. „Fără jucători de culoare, nu am avea o ligă de fotbal. Iar protestele din țară sunt emblematice pentru secolele de tăcere, inegalitate și opresiune suferite de jucători, de antrenori, de fanii de culoare”, a spus acesta într-un mesaj video.
„Progresul se întâmplă încet, iar țara asta tinde să-i pedepsească pe cei care încearcă să-l grăbească”, scrie jurnalistul Michael Rosenberg în Sports Illustrated. „Reconsiderarea lui Kaepernick a început.”
„N-ar trebui să ne temem să vorbim despre ceva în care credem”
Dar, dacă în NBA sau alte sporturi, activismul atleților a devenit un standard, fotbalul e încă un spațiu unde jucătorii sunt reticenți să deschidă subiecte care pot fi considerate de natură politică, spune jurnalistul Rory Smith, și unde sunt încă reguli stricte privind mesajele pe care le pot afișa pe tricouri, adidași sau echipamente. Există inițiative și campanii împotriva rasismului, dar rămân la nivelul superficialului, codate într-un limbaj al comunicării corporatiste, și puțin probabil să provoace o schimbare cu impact.
Săptămâna trecută, însă, s-a întâmplat ceva diferit, crede Smith. Jucătorii au simțit că trebuie să-și asume o poziție, indiferent că FIFA sau Federația Germană ar fi considerat că depășesc linia.
„Sunt fericit că am înscris primul meu hattrick, dar e un moment dulce-amar pentru că în lume se întâmplă lucruri mai importante, pe care trebuie să le adresăm și să ajutăm la schimbare. N-ar trebui să ne temem să vorbim despre ceva în care credem, trebuie să venim împreună și să luptăm pentru dreptate. Suntem mai puternici împreună!”, a scris Sancho pe Instagram după meciul în care a primit cartonaș galben.
Decizia de a-l sancționa a fost criticată, printre alții, de Piara Powar, director executiv al organizației anti-discriminare Fare Network. „Aceasta nu este o cauză legată de un partid politic, nici una care să reprezinte un pericol pentru fotbal, ci o expresie a îngrijorării și solidarității din partea jucătorilor”, a spus Powar. FIFA a îndemnat și ea asociațiile naționale să fie înțelegătoare și să ia în considerare contextul atunci când judecă astfel de situații.
Sancho nu a fost singurul fotbalist care a purtat pe teren mesaje de susținere a protestelor anti-rasiste. Colegul său de echipă, Achraf Hakimi, a afișat același mesaj pe tricou, dar n-a fost penalizat pentru că nu l-a dat de tot jos, doar l-a ridicat cât să se vadă mesajul. Mijlocașul lui Schalke, Weston McKennie, a purtat o banderolă cu același mesaj, Justice for George Floyd, iar atacantul Borussiei Monchengladbach, Marcus Thuram a îngenunchiat după ce a înscris. Fiul fostului jucător Lilian Thuram, campion mondial cu Franța în 1998 și un activist împotriva rasismului, nu a primit nici el cartonaș galben, Federația spunând că este un gest interpretabil, care nu e însă împotriva regulamentului.
În zilele următoare, jucătorii lui Dortmund, dar și ai lui Liverpool, Chelsea și Newcastle s-au fotografiat îngenunchiind, la antrenamente. (La Liverpool, fotografia a fost făcută la propunerea jucătorilor Virgil Van Dijk și Georginio Wijnaldum, nu a clubului.)
Lumea fotbalului a reacționat și pentru că e afectată direct. Fotbalul nu e ferit de rasism, dimpotrivă, a fost mereu o arenă favorabilă dezvoltării și propagării acestuia. Iar ura și diviziunile tot mai mari din societate, încurajate chiar de unii lideri politici și amplificate de creșterea popularității mișcărilor extremiste se reflectă și pe teren. În Marea Britanie, incidentele rasiste de pe stadioane au crescut în ultimii trei ani, în 2019 fiind raportate 150 de cazuri, cu peste 50% mai mult decât în 2018. În Italia, atacurile violente care au la bază motivații rasiale s-au triplat între 2017 și 2018, când partidul populist antisistem Mişcarea Cinci Stele (M5S) şi formaţiunea de extremă-dreapta Liga Nordului au realizat o coaliție de guvernare.
În septembrie 2019, fanii echipei italiene Cagliari au imitat sunete de maimuță când atacantul belgian Romelu Lukaku s-a apropiat de poartă pentru a executa o lovitură de la 11 metri. Fanii propriei echipe, Inter Milano, au spus apoi într-un comunicat că nu a fost un gest rasist. (“In Italy we use some ‘ways’ only to ‘help our teams’ and to try to make our opponents nervous, not for racism but to mess them up.”). În octombrie, fanii bulgari au imitate sunete de maimuțe, au arătat salutul nazist și au jignit jucătorii de culoare ai Marii Britanii, în timpul unui meci din preliminariile Euro 2020, întrerupt de două ori. În noiembrie, jucătorul Bresciei, Mario Balotelli, a vrut să părăsească terenul după ce a auzit din tribune insulte rasiste într-o deplasare la Verona, după ce marcase pentru echipa sa.
Sunt doar câteva din incidentele din fotbalul european din 2019, incidente care n-au lipsit nici din sportul românesc în ultimii ani. În 2016, în timpul unui meci de handbal feminin între HC Zalău și HCM Baia Mare, jucătoarea franceză Allison Pineau a fost ţinta unor scandări rasiste din partea unui grup de spectatori din Zalău, după un fault comis asupra unei adversare, pentru care a primit o eliminare. În fotbal, mai mulți jucători de culoare au auzit remarci rasiste din partea fanilor, a conducătorilor de cluburi sau a altor jucători, iar unii au fost țintiți cu banane din tribune.
„Ca jucător de fotbal, ai o putere mare în această lume”
Dar pe măsură ce insultele cu tentă rasistă s-au amplificat, și reacțiile fotbaliștilor au început să fie tot mai hotărâte. În decembrie 2018, după ce a fost, din nou, atacat verbal din tribune, la un meci jucat cu Manchester City în deplasare la Chelsea, fotbalistul britanic Raheem Sterling a scris într-un post pe Instagram despre stereotipurile prezente în felul în care mass-media prezintă sportivii de culoare și cum influențează acestea percepția publică. De atunci, a devenit un lider vocal împotriva rasismului, inegalității și discriminării. Jucătorul belgian Romelu Lukaku vorbește și el des despre stereotipurile din media și incidentele din tribună, pentru că nu vrea să le mai tolereze.
Acțiunile din această săptămână au reprezentat un pas în plus, crede Rory Smith: o disponibilitate de a confrunta discriminarea sistemică din afara sportului. „A fost un semn că jucătorii nu simt că trebuie să rămână tăcuți, să evite controversele, să stea în banca lor. A fost un semn că vor forța o schimbare în sport, că știu că au un rol de jucat în acest proces și sunt dispuși să-l joace; un semn al unei generații care, la fel cum a făcut NBA acum zece ani, și-a găsit vocea și e dispusă s-o folosească.”
De ce e important să li se audă vocea explică cel mai bine mijlocașul lui Bayern Munchen, Joshua Kimmich: „Ca jucător de fotbal, ai o putere mare în această lume. Cred că ar trebui să acceptăm această responsabilitate şi să luăm atitudine, aşa cum a făcut-o Sancho. Suntem o lume, un club, o echipă de fotbal, și nu contează dacă eşti negru sau alb, ca fotbaliști avem puterea de a ajunge la alți oameni, de a fi modele și de a spune ceva, pentru că atunci când vorbim noi, oamenii din jur ascultă și asta e o ocazie importantă de a avea un impact.”
Sigur că schimbarea nu va veni din arenele sportive și că nu toți sportivii pot, și trebuie să fie activiști. Vor fi mereu unii care vor rămâne doar la sport, sau care vor spune, precum Michael Jordan în 1990, că „și republicanii cumpără sneakers”. (Jordan a făcut acum un gest în direcția opusă, promițând o donație de 100 de milioane de dolari în următorii 10 ani pentru drepturile persoanelor de culoare.) N-ar trebui să le cerem să-și sacrifice carierele, așa cum a făcut-o Colin Kaepernick, și nici măcar să riște un cartonaș galben. Dar ce le cer colegii lor, sportivii de culoare, e să nu tacă, pentru că au nevoie de ei în lupta asta. Le cer să participe la conversație, pentru că e nevoie de toate vocile.
„Până când nu vom repara asta în societate, fotbalul nu se va schimba”, spune fostul fotbalist englez Emile Heskey, „pentru că fotbalul e doar o imagine a societății. Așa că hai să vorbim despre problemele astea. Hai să le confruntăm, pentru că se întâmplă din nou și din nou.”
