Aur și argint, sudoare și lacrimi, durere și măreție: canotajul românesc ne oferă o lecție pe viață într-o singură oră
Ciprian Rus 1 august 2024Corespondență Lead.ro din Paris
La 11:18 fix, ora Parisului, încep să tragă Simona Radiș și Ancuța Bodnar. Trag tare, cu stroc mare, tot mai mare, dincolo de 40, și aerul umed de pe Vaires-sur-Marne miroase a aur. În mai puțin de o oră, când încheie cursa barca de patru rame masculin, care nu mai repetă finișul epopeic din semifinale și nu prinde podiumul, se consumă patru finale pe lacul de la marginea Parisului. Și în toate patru sunt echipaje românești. O țară din Est, care nu poate organiza competiții serioase de canotaj pentru că nu are baze care să se ridice la nivelul anului 2024, se bate de la egal la egal cu marile puteri navale ale lumii – Marea Britanie, Țările de Jos, SUA, Australia, China sau Noua Zeelandă.
Cursele sunt atât de strâns programate, iar echipajele noastre omniprezente, că dacă iei declarații la zona mixtă riști să pierzi finalul următoarei întreceri, iar dacă îți deschizi laptopul să transmiți o știre telegrafică la București riști să ratezi festivitatea de premiere a alteia. Și-apoi, sunt emoțiile: n-apuci să empatizezi prea bine cu sentimentele amestecate ale fetelor de la dublu vâsle, Simona Radiș și Ancuța Bodnar, care au tras cât au putut pentru aur, că te trezești exultând la finalul nebun al dublului masculin, lansat în cursa spre aur de pe imposibilul culoar numărul 1. Aerul de la Vaires-sur-Marne chiar mirosea a aur!
Un argint și un aur în jumătate de oră nu e rău deloc, dar următoare cursă, cea de 4 rame feminin, e deja în desfășurare. Ce bună ar mai fi o medalie! Fetele dau totul pe final, dar după lunile de muncă la acest proiect, la care trag și fete din barca de 8+1, rămân la jumătate de secundă distanță de podium. Mai e o șansă pentru un bronz măcar, dar nici băieți de la patru rame nu prind podiumul. Sub soarele fierbinte, emoțiile se amestecă: bucuria, frustrarea, oboseala, ușurarea și durerea plutesc, de la om în om, de la inimă la inimă, precum bărcile maestrului Antonio Colamonici.
Nu trăiești într-o viață cât trăiești într-o oră la canotaj, iar meritul e al acestei echipe competente de la Federația de Canotaj, care a patentat unul dintre puținele sisteme de programare a performanței – sportive și nu numai – care funcționează în țara noastră. Și nu funcționează de la sine, ci după infinite reglaje fine, în măsură să forțeze cât mai multe bărci și cât mai mulți sportivi să atingă Olimpul. N-a fost ziua cea mare a Simonei și a Ancuței, a venit din urmă, la propriu, după numai câteva minute, barca-minune a lui Florin Enache și Andrei Cornea. Și urmează, vineri și sâmbătă, alte cinci echipaje cu șanse la medalii.
După două ore de curse, finalul sesiunii de canotaj încinge atmosfera la maximum. Rând pe rând, campionii ascultă imnul țărilor lor, mușcă din medalii în fotografiile de primă pagină și fac turul declarațiilor de presă, urmați de învinșii lor de pe podium. A fost un an greu pentru toți cei care au trecut azi linia de finiș, iar ora asta, cu aurul și argintul de la dublu vâsle, cu lupta titanică a echipajelor de la 4 rame, încastrează, ca într-un glob de sticlă, tot amalgamul de sforțări și emoții din drumul spre Paris.
E trecut de miezul zilei la Paris. Pe Vaires-sur-Marne, după ploaia de dimineață, e atât de mare umiditatea, că pe fețele marilor noștri campioni nici nu mai deosebești sudoarea travaliului de lacrimile de bucurie și de cele de tristețe.
Adrenalina concursului s-a dus, campion sau învins, mușchii încep să doară, bătăturile din palme să zvâcnească. Doar inima, inima despre care antrenorul Antonio Colamonici le vorbește zi de zi elevilor, doar inima bate la fel: „Când mușchii nu mai pot, inima mai poate!”. Inima sus, Simona Radiș și Ancuța Bodnar, inima sus, Adriana Adam, Maria Lehaci, Magdalena Rusu și Amalia Bereș România, inima sus, Ștefan Berariu, Sergiu Bejan, Andrei Mândrilă și Ciprian Tudosă. Chiar dacă azi e greu, „inima mai poate!”
View this post on Instagram
View this post on Instagram
