Nu știu dacă v-am mai spus că muntele e ca un borcan mare cu dulceață din care mănânci și iar mănânci și curând devii dependent. După ce termini un borcan, vrei să desfaci încă unul și încă unul. N-ai cum să te mai oprești.
Unul din borcanele de care nu te poți îndepărta defel este cel al Făgărașului. Făgărașul cu crestele lui curbate, cu ceața lui, cu suișurile și coborâșurile care te demoralizează. El și custurile, el și caprele negre, el și refugiile, el și vâjul care vrea să te dărâme. Nu e un tip de dulceață la care ajunge toată lumea. E pe un raft mai izolat, mai sus, trebuie să muncești mai mult ca să ajungi la ea, dar ca-n viața de zi cu zi, pentru unele lucruri merită să te zbați mai mult. Merită să cari în spate un rucsac mai mare decât tine, să pleci capul în arșiță, merită să doară unii pași la apus, când te pui în fund și zici că tu nu mergi mai departe. Merită să-ți pui cortul lângă un lac la peste 2000 metri, să stai ghemuită în sacul de dormit și să te încălzești la flacăra unui primus pe care prietenii tăi fierb apă pentru paste. Paste mai bune ca cele făcute la primus nu cred c-am mâncat vreodată, pentru că vin la finalul unei zile muncite, după care abia te mai țin genunchii; dar vin cu prieteni și povești. Apoi spui sărut mâna pentru masă și intri în cortul pe care l-ai cărat acolo sus, cazare de mii de stele, ca să meargă cu pastele făcute la primus.
Te trezești a doua zi ceva mai curajos să-ți iei casa-n spate și pornești cu greu la drum, mai târziu decât ți-ai fi propus, oricum. Vezi curburile Făgărașului din nou, te entuziasmezi când urci câteva zeci de metri, te demoralizezi când trebuie să le cobori, doar ca să urci din nou. Te mai întrebi o dată ce-a fost în capul tău să te înhami la o săptămână de rupt spatele, de transpirat și gâfâit, fără vreo cabană pe drum, o săptămână de spălat cu șervețele umede și apă din lacuri. Sunt multe lucruri pe care le poți spune când nu reușești să ajungi la dulceață, dar întrebarea cea mai importantă rămâne dacă ești în stare să te regrupezi ca să ajungi la ea. Că doar ți-a spus toată lumea ce bună e.
Treci de frica de înălțime, treci de impunătoarea Custură a Sărății, pasarelă îngustă de stânci cu hău pe-o parte și hău pe cealaltă. E prima oară când ești atât de expus și nu poți decât s-o iei încet, un bocanc în fața celuilalt, pentru că n-ai unde să faci stânga sau dreapta, nu vrei să te întorci pentru că ești acolo, la gura borcanului, te pregătești să intri în el până la brâu și peste, să te mozolești cu poftă. Cea mai mică adiere de vânt îți dă impresia c-o să te răstorni, cu toate kilogramele tale din spate cu tot, dar cumva supraviețuiești. Te-ai cocoțat și acolo, într-o zi încețoșată în care abia vă mai vedeați unii pe alții, darămite împărățiile muntoase. Dar rar te-ai simțit mai liber ca acolo. Te gândești cât de bună e și ceața câteodată, mai ales în Făgăraș, ca să nu mai vezi câți munți mai ai de urcat și de coborât până pe Negoiu. Îți vezi de cărarea ta și când ajungi, ajungi. O să ajungi târziu, probabil. Dar până la urmă ce înseamnă târziu pe munte? Poate târziu e bine acolo sus, măcar acolo să ai voie să întârzii, măcar pe bandă roșie să nu ai deadline sau oră de ajuns la birou. Măcar pe bandă roșie să fii vulnerabil, să-ți fie frică, să cânți cu vocea ta falsă fără să se uite cineva ciudat la tine. Măcar pe bandă roșie să ne salutăm când trecem unii pe lângă ceilalți, măcar acolo să nu ne credem cei mai buni, sau cu toate răspunsurile în rucsac dar să încercăm să fim mai buni. Pe roșu dăm prioritate caprelor negre și ne îndoim la fiecare pas. Ne îndoim de vreme, de puterea noastră de a continua, de faptul că ar trebui să aparținem unor orașe. Sau poate ar trebui să mulțumim orașelor că ne gonesc spre creste mereu, spre creste mereu.
Măcar pe cărări de Făgăraș să fim mai blânzi, să ne holbăm în jurul nostru, să ne dorim să ne aruncăm pe norii pufoși care se formează sub noi în drum spre Negoiu. N-ai întârziat nicăieri, ai ajuns chiar la timp pentru spectacol, când soarele roșiatic coboară din ce în ce mai repede prin pătura albă care se întinde sub privirea ta. Înveți încă o dată că lucrurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le programezi și că din când în când e bine să nu ai tu controlul. Vezi că se-nserează, dar nu-ți vine să te grăbești nicăieri, nu-ți vine să-ți întorci spatele până nu dispare de tot soarele. Pentru asta ai mai căra de 1.000 ori rucsaci grei prin păduri și peste creste. Acolo sus ești martor la povești care nu pot fi cumpărate sau inventate sau îmbunătățite. Sunt doar acolo și tot ce trebuie să faci este să fii și tu acolo. Ține-ți banii-n portofel, lasă buletinul în capacul rucsacului și nu mai căuta o liniuță slabă de semnal la telefon. Bucură-te de moment, pe moment. Nu e greu, dar nici ușor, în lumea noastră vitezomană în care suntem veșnic ocupați și, mai ales, preocupați să le arătăm celorlalți prin poze și check-in-uri cât de ocupați suntem.
După apusul vieții tale, te-ai mai relaxat, poate un pic prea tare, ți-ai reglat respirația, ți-ai mai păcălit picioarele obosite și nu te mai gândești că urmează un check-in nocturn printr-un loc numit Strunga Dracului, un hornuleț cu lanțuri și stânci abrupte care te-așteaptă să le încaleci la coborâre. Asta după ce trecusei printr-o porțiune de creastă numită încurajator La Trei Pași de Moarte și de ceva cruci. Da, Făgărașul are felul lui de a-și selecta curajoșii, deci cap ou pas cap? Te sperie un nume, după un Negoiu ridicat la cer de nori roșiatici? Tot n-ai încredere că muntele o să aibă grijă de tine? Îți așezi frontala pe cap și cu Dumnezeu înainte. Ratezi niște lanțuri, o iei câș și, deși auzi un nu pe acolo de mai jos, e prea târziu, te-ai angajat pe dreapta, ești cu spatele la perete, acum descurcă-te. După o săritură și-o aterizare în brațele unui prieten, ai scăpat și din Strunga Dracului și mai ai cam o oră de potecă până la Refugiul și Lacul Călțun. Parcă ți s-a ridicat o piatră de pe piept, acum că știi c-o să mai vezi și alte apusuri la viața ta. Pe drum, tăcere mare, se aud doar bretelele de la rucsaci scârțâind pe umeri, chingile slăbite fâlfâind și bocancii care se mai împiedică de câte-o stâncă. Se simte oboseala după vreo 12 ore de mers și se văd doar bucăți de munte la lumina oarbă a frontalelor. Deși intri într-o căldare de pereți, vântul bate din ce în ce mai tare și nu te gândești decât la cum o să reușești să pui cortul fără să-ți zboare cui după cui în vale. Ajungi tam nesam la refugiu și lași rucsacul la intrare.
Ești deodată ușor cum n-ai mai fost niciodată și simți că lipsește o paărticică din tine. Te liniștești și te uiți deznădăjduit la tăbliile din refugiu pline ochi cu călători obosiți; încerci să nu le bagi lanternele în ochi și să nu te împiedici în bocancii nimănui. Încă mai foșnesc niște saci de dormit și parcă zărești, dispersate, două, trei locuri de dormit. Scoți sacul de dormit și te infiltrezi ca biscuitele pe dungă, fără să te mai schimbi, că nici n-ai avea loc. Închidem, într-un final, cu toții un ochi, în ciuda sforăiturilor sau a vântului care mai mai că pare să ia pe sus și refugiul nostru. Te trezești devreme, că printre douăzeci (plus) de suflete care respiră și se agită în doi metri pătrați e greu să dormi până târziu. Îți cauți perechea bocancului drept și ieși la o gură de aer. Ai ajuns iar la timp. Dacă văzusei soarele ducându-se la culcare cu o seară înainte, prindeai acum răsăritul vieții tale. Probabil așa arată și raiul, îți spui zâmbind. Nori care tronează liniștiți într-o vale de iarbă, soarele care se înalță leneș și blând. Nu te mai întrebi cine te-a pus să ajungi acolo, te întrebi cum să-ți vină să mai pleci din rai?
Ești mut și tu, la fel ca soarele. Acolo, la o cotitură de refugiu ruginit, într-o căldare de munte, te așteptase una dintre cumințeniile pământului. Câte și mai câte or striga după tine și nu le auzi? Câte și mai câte locuri în care nu contează cum ești îmbrăcat, de unde vii, încotro te-ndrepți sau unde te vezi peste cinci ani. În care contează doar să-ți placă dulceața.
„Opreşte Doamne clipa cu care măsori eternitatea” (Lucian Blaga)
