„Bring it on‟: Klopp a adus-o din nou pe Liverpool la masa mare, unde caută din nou acel evaziv final fericit

„Am șters aproape totul din jurul meciului și nu l-am mai revăzut. Niciodată.‟ Jürgen Klopp e prins în discuție cu Donald McRae de la The Guardian și ajunge, inevitabil, la subiectul acelui joc. Cinci ani mai târziu, reacția lui rămâne la fel de memorabilă ca golul zdrobitor al lui Arjen Robben: „Fanii noștri au fost geniali. Atmosfera a fost grozavă. Londra e un oraș minunat. Vremea a fost bună. Doar rezultatul e de rahat…‟

Jurnaliștii de pe Wembley izbucneau în râs, cuceriți încă de pe atunci de carisma unui antrenor care a părut mereu construit pentru Premier League. În sensul ăsta, relația începută pe 8 octombrie 2016 are un aer de destin: „I was made for loving you‟, etc. Dar, înainte de a afla ce le-a pregătit destinul lui Klopp și Liverpool, merită să ne concentrăm pe ce se ascundea în spatele umorului din acea conferință de presă. Pentru că, poate mai mult ca orice, suferința celor șase finale pierdute definește perseverența care l-a făcut pe neamț o legendă vie pe Anfield.

Două dintre eșecurile astea au venit pe banca lui Liverpool în 2016, când Cupa Ligii și Europa League au rămas ca un miraj dincolo de orizont, o viziune înecată de lacrimile lui Emre Can sau Coutinho. Unde jucătorii vedeau doar negru, însă, Klopp a făcut loc pentru o rază de soare: „Când ne-am întors la hotelul din Basel, antrenorul avea o aură diferită. Avea o aură care sugera că e doar începutul. A fost unul dintre cele mai grele momente, dar Jürgen avea o viziune în care ajungem din nou într-o finală. Am simțit că vede asta, că e convins că vom reuși.‟

Jordan Henderson și colegii săi se confruntau atunci cu unul dintre rolurile pe care Klopp a învățat că trebuie să le asume: cel al tatălui vitreg care oscilează între prieten apropiat și „dictator nord-coreean‟, în cuvintele sale colorate. Asta nu înseamnă că totul e doar o piesă de teatru, cel puțin nu în totalitate. Puțin au flerul dramatic al șvabului, dar loialitatea pe care-o inspiră ar fi imposibilă fără sinceritatea cu care îi abordează pe jucători.

„Când întâlnești un manager nou, ai emoții, mai ales când e unul faimos. Dar el m-a îmbrățișat și m-a relaxat din prima zi. Chiar vrea să te cunoască. Ne-am așezat și mi-a povestit trecutul său și eu i l-am povestit pe al meu.‟ Intimitatea lui Klopp l-a ajutat pe Andy Robertson, fundașul lateral care acum cinci ani juca fotbal amator în Scoția, să ajungă un favorit al suporterilor în doar câteva luni.

Într-un interviu cu Guillem Balague, aflăm și noi mai multe despre trecutul ăsta. Ca majoritatea dintre noi, ideile lui Klopp sunt rezultatul unei negocieri complexe între refuzul și acceptarea influenței parentale: „Am avut o relație bună cu tatăl meu, dar există un proverb: a nu spune nimic e laudă suficientă. Câteodată am avut reacția asta cu proprii mei copii și, când mi-am dat seama, am încetat imediat. Bunul simț e unul dintre atuurile mele, așa că mi-a fost mereu ușor să-mi explic o problemă și să găsesc soluția.‟

E procesul care a adus-o pe Liverpool la un pas de un trofeu cu care are o istorie aproape la fel de bogată și complexă ca adversara de sâmbătă. Omul cheie ți-a plecat la Barcelona? Nu-i nimic, i-ai găsit deja un înlocuitor care doboară toate recordurile în fața porții. Defensiva provoacă palpitații colective? Sacii de bani primiți pe Coutinho îți permit să să-l faci pe Van Dijk cel mai scump fundaș din lume fără să ipotechezi stadionul.

Desigur, aici trebuie recunoscute și meritele conducerii, care a învățat din greșelile făcute pe vremea lui Brendan Rodgers. Cândva, Caragiale ar fi avut material amplu de schițe pe tema transferurilor lui Liverpool. Acum, devine din ce în ce mai greu să arăți cu degetul vreo mișcare nereușită. Tot clubul prezintă un front unit, chitara ritmică susține perfect solo-urile heavy-metal care-au spulberat până și mașinăria lui Pep Guardiola.

Peste tot se vede mâna lui Klopp. De la programul de nutriție, pregătit de Mona Nemmer, adusă din Bavaria; la progresul enorm făcut de tineri ca Alexander-Arnold și veterani ca Milner deopotrivă; la tridentul ofensiv care a devenit cel mai prolific din istoria Champions League. Sunt aspecte care ne promit un joc în conformitate cu unul dintre principiile de bază ale lui Klopp: „Fotbalul trebuie să fie distractiv.‟

Și totuși, fotbalul e atât de serios. În tot romantismul ăsta se strecoară mereu, inevitabil, răcoarea rezultatului, al competițiilor câștigate sau pierdute. S-au împlinit șase ani de când a fost deschis ultima oară cabinetul de pe Anfield – și atunci, „doar‟ pentru Cupa Ligii. De la Istanbul încoace, fanii n-au avut parte decât de povești frumoase cu final nefericit. Exact ca antrenorul pe care-l adoră.

Speranța că de data asta va fi altfel i-a împins pe mulți să traverseze toată Europa, să-și amâne luna de miere sau să-și golească conturile pentru a ajunge în Kiev. Cu sau fără bilete, zeci de mii de fani ai lui Liverpool vor să fie acolo, chiar și dacă doar pe canapeaua ucrainenilor care, revoltați de practicile prădalnice ale hotelurilor, s-au oferit să-i cazeze.

Povara asta trebuie să atârne greu pe umerii celor care vor păși pe gazon. Poate tocmai de asta, cu bunul simț obișnuit, Klopp vrea să răspândească același calm cu care l-a primit pe Robertson și cu care l-a ridicat pe Henderson de la pământ. „Avem o înțelegere că doar eu voi fi responsabil pentru înfrângere, deci n-au ce pierde. Faceți tot ce vreți pe teren pentru că e doar un meci de fotbal, unul mare desigur, dar nimic mai mult. Dar spiritul e acolo, 100%. Băieții sunt gata de lucruri mari.‟

În toamna lui 2016, Jürgen Klopp îi explica patronului John W. Henry unde e locul lui Liverpool – la masa mare, alături de „monarhia fotbalistică‟ de la Real. A șasea Cupă Europeană, un număr atins până acum doar de AC Milan și madrileni, așteaptă pe Olimpiyskiy. Un rânjet larg și o singură exclamare: „Bring it on!‟