„Când scriu despre tenis, încerc să dau dovadă de empatie și să fiu un critic constructiv”. De ce merită tenisul și jurnalismul independent să fie salvate
Camelia Butuligă 27 septembrie 2018Am scris pe vremuri în prima revistă Pe curat un articol despre ce jurnaliști de tenis urmăresc. La loc de cinste se află Christopher Clarey de la New York Times – am față de el o invidie admirativă, rezumată foarte bine de caragialescul ”Al dracu’ dom’ Mitică!”. Clarey scrie… clar, echilibrat ȘI interesant. Cei ce au încercat să scrie măcar o dată în viața lor știu cât e de greu să fii echilibrat și informativ fără să fii plictisitor. El reușește. Când vreau o viziune care găsește esențialul în ceața emoțiilor și tumultul controverselor, mă duc la Clarey și la Wertheim de la Sports Illustrated (alt maestru al esențialului echilibrat).
L-am văzut pe Christopher Clarey pe culoarele Centrului de Presă de la Roland Garros și arată la fel cum scrie. Noi gâfâiam p-acolo pe scări cu părul vâlvoi și împovărați de genți, el se plimba cu mâinile în buzunare și un pulovăr pastel aruncat pe umeri. Cu un cap mai înalt decât restul, survola calm mările agitate din jurul lui. Dincolo de nonșalanța sa de pursânge se ascunde însă un cal de povară care se poate înhăma la orice căruță. După cum el însuși menționează în videoul de mai jos (și confirmat de Adrian, care a lucrat cot la cot alături de el de multe ori până târziu în noapte), deseori stinge lumina în Centrul de Presă la Slamuri. Vorbește franceză (rarisim pentru un american) și o vorbește suficient de bine cât să ia jucătorilor francofoni interviuri în limba lor maternă. E productiv în orice situație (așa sunt toți cei buni: fabrici de conținut, tot timpul învârtind în cap idei în diverse stadii de execuție) și l-am văzut cu ochii mei în acțiune la conferințele de presă sau pe stadion, cea mai semnificativă interacțiune fiind la semifinala dintre Simona și Garbine.
Urmăream meciul cu Adrian în secțiunea presei de pe Chatrier când s-au așezat chiar în spatele nostru niște francezi care nu mai tăceau din gură. În starea de agitațiune fizică și psihică în care eram, sporovăiala lor mă enerva îngrozitor; așa că m-am mutat câteva locuri mai la stânga. Când Simona a luat avans considerabil în primul set, au început să iasă din Centru și jurnaliștii din țări neutre. Așa se întâmplă de obicei: lumea se uită înăuntru la meciurile care nu-i interesează direct și ies pe stadion doar când meciul devine interesant. Era 4-1 și Simona o snopea spectaculos pe Garbine: meciul devenise în mod oficial foarte interesant. Nu mică mi-a fost mirarea când dom’ Clarey ne-a cerut senin voie să se așeze între noi și a început să țăcăne netulburat pe laptop. Noi doi eram deja în niște stări vecine cu mania: Adrian de împietrire spasmotică, iar eu de escaladare periculoasă a pupitrului pentru a vedea mai bine ce se întâmplă pe teren. Între timp, Clarey tasta eficient despre meci, aruncând din când în când spre noi mici observații la care primea răspuns mormăieli monosilabice și ochi bulbucați. Am o bănuială că nu l-am impresionat deloc cu inteligența noastră, dar e una din amintirile mele cele mai dragi de la RG: noi doi zgâlțâiți de furtuna Primului Slam, cu dom’ Clarey pe post de ancoră. El nu știe, dar ne-a ajutat doar prin faptul că ne-am aflat în preajma lui, a normalității, bonomiei și profesionalismului său.
Ieri am aflat că în timpul US Open Christopher Clarey a primit un prestigios premiu jurnalistic (Eugene L. Scott Award) și a ținut un discurs foarte interesant. Știind ce știu despre om, am vrut imediat să-l văd. Nu am fost dezamăgită: a atins câteva puncte nevralgice despre meseria de jurnalist și despre tenis, idei esențiale mai cu seamă în perioadă actuală. Clarey a vorbit despre cât de importantă e empatia față de jucători atunci când scrii despre tenis, despre pericolul în care se află jurnalismul de calitate (sportiv sau general) și diviziunea forurilor din tenis la ora actuală. Ca de obicei, clar, articulat și relevant. În ciuda problemelor epocii prezente, discursul său e traversat de un curent de optimism și se termină cu un toast/îndemn la curaj: ”Vreau să închin un pahar simbolic pentru jurnalismul cu adevărat independent și pentru tenis, un sport vechi și glorios. Merită să luptăm pentru amândouă.” Mai jos, am selectat și am tradus câteva din pasajele cele mai importante.
Mi-a făcut bine discursul – în vremuri de îndoială, sunt bune confirmările unor oameni pe care îi respecți. Personal, m-am gândit mult în ultimul timp de ce m-am apucat să scriu despre tenis. Nu mi-am propus niciodată să devin vreun guru sau expert à la Cristian Tudor Popescu: scopul meu a fost să mă distrez și să înțeleg de ce unii câștigă mai des decât alții. Însă vremurile s-au schimbat, chestia a escaladat și m-am trezit, ca orice om care-și exprimă părerea în arena publică, uneori lăudată, alteori criticată, dar mereu judecată. E o chestie enervantă să-ți faci meseria în văzul lumii, în văzul unor oameni pe care tu nu-i vezi. E un dezechilibru injust, dar incorporat în orice job în care lucrezi cu aceasta bestie cu nenumărate și invizibile capete: publicul. De aia poate am empatie pentru tenismeni sau pentru oricine care trebuie să evolueze pe o scenă, concretă sau simbolică. Expunerea de orice fel nu-i pentru cei slabi de înger.
În plus, m-am bucurat când am aflat mai deunăzi că și noi putem să inspirăm pe alții, chiar dincolo de granițele scrisului despre tenis. Tricoul 30-0 „N-o să”a fost primit ca un îndemn la curaj și depășirea limitelor personale,în ciuda vocilor zgomotoase ale scepticilor de serviciu. Nu m-am gândit că va fi interpretat așa acum câteva luni, când am decis cu Adrian să punem pe un tricou toate chestiile care i se reproșează Simonei. Dar mă bucur atunci când publicul ne duce intențiile mai sus, chiar mai sus decât ne-am gândit noi. În rest, vă las cu dom’ Clarey. Știe ce zice.
„Bunica și mama mea erau fane împătimite ale tenisului. Bunica a vrut ca și eu să devin campion, așa că mi-a plătit cursuri și antrenori. Și iată-mă acum jurnalist de tenis – unde dai și unde crapă. Dar am jucat tenis la juniori, în liceu și în facultate. Am câștigat ceva meciuri, am și pierdut multe. Cel mai important lucru pe care l-am învățat din anii în care am jucat a fost cât de greu este să reușești, sub presiune, loviturile pe care profesioniștii le fac să pară atât de ușoare. Realizarea acestui lucru a contat când am devenit jurnalist. Un lucru important când scrii despre tenis este să ai un ochi analitic și să fii obiectiv în legătură cu ce vezi. Dar m-a ajutat mult să-mi amintesc cât de greu poate fi acest sport sub presiune. Cât de greu este când emoțiile te copleșesc. Încerc, când scriu, să dau dovadă de empatie. Scopul meu este să fiu un critic constructiv.”
”Meseria de a scrie despre tenis și a scrie în general sunt în pericol. Sunt din ce în ce mai puține publicații dispuse să trimită jurnaliști la turnee, din ce în ce mai puțini jurnaliști de tenis cu normă întreagă. Dacă te uiți la centrul de presă la US Open, pare plin și agitat, dar mulți sunt freelanceri și se chinuie să supraviețuiască. Lumea a schimbat felul în care comunică. Un tweet sau o postare pe Instagram cer doar câteva secunde, dar pot crea mai multă vâlvă decât un articol documentat în profunzime la care oamenii au muncit săptămâni sau luni întregi. Asta e o problemă pentru societate. Pentru mine jurnalismul adevărat se face la fața locului. Înseamnă să te uiți în ochii omului, să faci interviuri în persoană, să te uiți la meciuri de pe stadion, nu din fața computerului.”
”În tenis sunt vremuri grele. Nu pare așa la prima vedere. Avem toți acești mari jucători încă în activitate, Slamurile prosperă, interesul spectatorilor e mare. Și totuși, în spatele ușilor închise există multă divizare între organizațiile care conduc tenisul. Aceasta e una dintre cele mai dure lupte pentru supremație pe care le-am văzut în cei 30 de ani de când scriu despre tenis. Într-o lume în care concurența pentru a capta atenția oamenilor este atât de mare, ultimul lucru de care are nevoie tenisul acum este divizare și confuzie. E nevoie de cooperare, compromis și o viziune comună pentru viitor pe care oamenii s-o înțeleagă cu ușurință și s-o susțină. De asemenea, este o perioadă crucială în tenis și pentru că generațiile încep să se schimbe la vârf, și în tenisul masculin și în cel feminin.
Cred că tenisul trebuie să se uite la el însuși și să vadă ce-l face special și unic.”
