„Când simți că nu mai poți, te mai duci puțin.” Povestea Gianinei Beleagă și a succesului bărcii de dublu vâsle, dublă campioană mondială
Andreea Giuclea 29 mai 2019Înainte de Campioantele Europene de Canotaj (31 mai-2 iunie), am stat de vorbă cu Gianina Beleagă (24 de ani), dublă campioană mondială, alături de Ionela Cozmiuc, cu barca de dublu vâsle, categorie ușoară. Am vorbit despre drumul ei în canotaj, cum arată o zi la Snagov, unde se simte acasă, ce a adus nou antrenorul italian Antonio Colamonici în pregătirea lotului feminin și despre autocontrolul mental de care ai nevoie ca să-ți împingi zilnic limitele.
O calitate cu care te naști
În căminul din Fălticeni unde a locuit de la 13 ani, de când a început canotajul, Gianina Beleagă învăța pentru școală până la 1 noaptea. Așa încheia zilele începute la 6 dimineața, cu 1.000 de genuflexiuni de înviorare, urmate de școală și de un antrenament intens pe lac. Seara, după programul zilnic de teme de la 20.00 la 22.00, când sportivii erau trimiși la somn, ea se ascundea în cameră până pleca antrenorul, apoi urca înapoi în sală. După ce a fost descoperită, a început să învețe ascunsă în baie.
„Cred că asta e o calitate cu care te naști. Dorința de a deveni mai bun, de a te autodepăși”, spune ea despre determinarea care a ajutat-o să reușească și în sport. E o conștiinciozitate pe care o împarte și cu partenera ei din barca de dublu vâsle, categorie ușoară, Ionela Cozmiuc. Împreună, au câștigat de două ori medalia de aur la Campionatele Mondiale de senioare, s-au calificat la Jocurile Olimpice de la Rio și muncesc acum, la Snagov, „pentru scopul și visul nostru”: o medalie la Tokyo.
Munca lor începe în fiecare zi la 7, iar vara chiar mai devreme, ca să evite căldura și valurile făcute de șalupele de pe lacul Snagov, unde locuiesc. Ies la primul antrenament, se odihnesc o oră, apoi merg în sala de forță, împreună cu ceilalți membri din loturile feminine și masculine de canotaj. Urmează cam 45 de minute pe bicicletă și o oră și jumătate de exerciții cu halterele, apoi încă o oră în care lucrează singură, în plus, pentru genunchiul drept, operat în octombrie 2018, după un an în care s-a antrenat cu dureri.
La 22:30 se dă stingerea. Nu li se mai iau telefoanele, cum se întâmpla la juniori, dar nu rezistă mai mult de ora 23.00, pentru că știe că a doua zi are din nou antrenamente grele „de abia le ducem”. Sunt săptămâni de încărcare maximă, 100%, în care au o singură după-amiază liberă, și săptămâni reduse la 50%, când antrenamentele sunt mai scurte, dar mai intense.
Așa arată viața ei (și a colegelor de lot), încă de la 13 ani, când un antrenor a făcut o selecție în școala ei din Gura Humorului, și i-a zis că dacă vine la canotaj i se asigură studii, cazare și masă – „ceea ce pentru mine, o fată de la sat de 13 ani, era o super oportunitate”. E o viață împărțită între lac și ergometru – un aparat cu ceas și mâner care simulează mișcările din barcă, pe care se antrenează mai ales în sezonul rece –, între hotelul de la Snagov pe care-l numesc acasă și cantonamente lungi, ca cel de aproape patru luni de anul acesta din Italia, cel mai lung de până acum. Între seriile de intensitate maximă de pe lac – în care simt cum le amorțesc antebrațele, le dor picioarele și le explodează pieptul – și orele de odihnă din care se trezesc ca și cum ar fi fost „călcate de tren”, sunt și zile când n-are chef să se dea jos din pat. Și au fost și momente când s-a gândit să renunțe. Mai ales în perioada de toamnă-iarnă, când se lucrează mult în sală, pe ergometru. „Era groaznic. Pe apă te mai miști, mai vezi o pasăre, copaci, ceva. Am vrut să mă las de multe ori, dar mai câștigam un concurs, ziceam hai că-i fain, hai că mi-am adus aminte de gustul medaliei. Și tot așa până am ajuns la o oarecare maturitate în care să-mi dau seama de ce vreau. Și acum nu mai am (acele) momente. Poate așa, să mă întreb de ce am venit eu la canotaj, dar dup-aia îmi aduc aminte ce am realizat eu făcând canotaj și-mi trece.”
„Locul pe care o să-l luați aici e bonusul vostru”
După două titluri de campioană mondială de junioare cu echipajul de 8+1, câștigate în 2012 și 2013, sportiva legitimată la Steaua s-a alăturat lotului olimpic de senioare pentru a face parte din barca de dublu vâsle, categorie ușoară (maxim 57 kilograme). Când, împreună cu Ionela Cozmiuc, s-au calificat la Jocurile Olimpice din 2016, au prins încredere în echipa pe care o formează și curaj să viseze la o medalie la Tokyo. „Am văzut că se poate. Sincer, nici noi și aproape nimeni nu se aștepta să ne calificăm la Rio, pentru că eu am avut niște probleme de sănătate în toamna aia.”
Anul următor, au câștigat aurul atât la Campionatul Mondial de Tineret U23 de la Plovdiv (Bulgaria), cât și la cel de Seniori de la Sarasota-Bradenton (USA), unde au fost din nou cel mai tânăr echipaj din concurs.
„Fetelor, voi v-ați îndeplinit obiectivul față de mine și față de Federație”, le-a spus antrenorul de atunci, Mircea Roman, chiar înainte de startul finalei de la Sarasota. „Locul pe care o să-l luați aici e bonusul vostru.” După primii 500 de metri erau pe locul trei. După prima mie au preluat conducerea și au rămas pe unu până la final, urmate îndeaproape de Noua Zeelandă și de Statele Unite.
Bucuria din barcă îi place Gianinei cel mai mult la canotaj. „Când sunt doar eu cu barca și Ionela și îi fac declarații de dragoste și ea mie: Te iubesc! Și eu, iartă-mă pentru că am țipat nu știu când. (…). E frumos și pe podium. Abia te ții pe picioare, dar e fain. E nebunie, toată lumea vine să te pupe, să facă poze, unul cu interviul, unul cu poza.”
În 2017, la Sarasota, au urcat prima oară pe podium purtând șosetele tricolore care le-au devenit semnătură. Gianina le găsise în bagaj înainte să plece, erau ultimele perechi rămase – una galbenă, una roșie, una albastră – și și-a zis că e un semn să le poarte în finală, ascunse sub cele negre.
Uiți puțin durerea
Dacă au văzut victoria din 2017 ca pe o întâmplare fericită – „am muncit, suntem mici, ne-am dus cu încrederea aia, fie ce-o fi” – ce-a urmat în 2018 le-a confirmat că merită să fie acolo și le-a dat încredere că au șanse la Jocurile Olimpice. La Mondialele din 2018 de la Plovdiv au condus pe tot parcursul finalei și au urcat din nou pe prima treaptă a podiumului, din nou cu șosete tricolere, pe care de data asta au scris și „We are the best”.
A fost mai ușor de data asta, pentru că au condus tot timpul. „Atunci când te vezi în față, tu deții controlul și ești mai lucid. Când ești la bătaie sau în spate, dacă nu te controlezi foarte bine, începe să apară disperarea: vai, nu mai e timp.”
Această capacitate de a fi prezent face diferența „între a te lupta pentru locul 1 sau doar a te lupta fără cap”, crede Gianina. Asta înseamnă și să treci peste dureri. Când simți că nu mai poți, să te mai duci puțin. „Când apare momentul ăla, îți vine să-ți pierzi cumva luciditatea și să intri în transa aia doar de tras. Am ajuns să simt linia aia dintre a fi disperată și a-mi păstra luciditatea, și cumva las durerea acolo. Dar îți trebuie mulți ani, poate nici eu n-am ajuns la maturitatea aia, poate la anul o să gândesc altfel. Însă am ajuns să conștientizez când sunt lucidă și când pot să mă controlez sau când las durerea să mă controleze.”
E o luptă permamentă între minte și corp pe care Gianina o câștigă încă din liceu, când alegea să stea trează și să învețe, în loc să cedeze somnului. „Mereu îți depășești cumva limita. După aia uiți, că doar de ce te mai duci din nou. (…) Uiți puțin durerea. Și e frumos, dacă prinzi ritmul bun al bărcii și ești la unison cu colega. E durerea aia, dar e și o plăcere în acea durere, cumva îți intră în sânge și clar la finalul antrenamentului, dacă iese bine, ești satisfăcut; cu toate că după te duci și te întinzi pe pat.”
Pentru că sportul de performanță înseamnă în primul rând uzură fizică, iar canotajul e extrem de dur pentru corp. Multe sportive au probleme cu spatele, hernii de disc, dureri de genunchi, pe lângă bătăturile din palme. „Dar noi nu vedem atât de dramatic. Noi ne-am învățat să tragem și pe dureri. Adică azi m-a durut genunchiul, dar nu m-am oprit la jumătatea antrenamentului, l-am terminat.”
S-a antrenat și a concurat luni bune cu dureri la genunchi. A încercat să le țină sub control cu fizioterapie și infiltrații, dar la Mondialul din 2018 n-au mai avut efect, așa că la finalul sezonului s-a operat. Au urmat o perioadă în cârje, apoi recuperare, iar acum e din nou în barcă alături de Ionela. Se pregătesc de Campionate Europenele de la Lucerna (31 mai-2 iunie), unde au ratat podiumul doi ani la rând, și de Mondialele din august, unde vor încerca să se califice pentru Tokyo.
Antrenorul care te face să nu-ți fie frică de nimic
Dacă în primii doi ani n-au simțit-o, „acum parcă toată lumea e cu presiunea pe noi. Dar nu prea îi lăsăm, cumva am creat o barieră.” Își spun mereu că la categoria lor concurența e mare și timpii foarte apropiați, că sunt cinci-șase echipe în două secunde și oricând pot prinde celelalte echipaje o zi bună, cum au pățit la Europene, încheiate în ultimii doi ani pe patru.
Dar gândul e acolo. „Îmi mai vine și mie gândul ăla – anul trecut am făcut asta, trebuie să fac iar. Dar îl elimin imediat, pentru că deja simt un gol în stomac. Am emoția aia și nu vreau să-mi pun eu presiune pe mine. Vrem să luam fiecare antrenament cum vine și să încercăm să ne îmbunătățim noi. De ce să trăim încă o dată emoția care o să fie oricum acolo?”.
Un rol important în gestionarea presiunii îl are și noul antrenor al lotului feminin, italianul Antonio Colamonici, care antrena deja lotul masculin de doi ani. El a preluat și echipajele feminine în toamnă, după ce Mircea Roman, unul dintre cei mai titraţi antrenori români, s-a retras, după 16 la conducerea lotului feminin.
Antrenamentele sunt la fel de grele, spune Gianina. Ce e diferit e că noul antrenor pune accent pe pregătirea mentală, un lucru nou pentru lotul feminin. „Eu înțeleg italiana, mama mea stă în Italia de foarte mult timp, și mi se face pielea de găină la ședințele dinainte de concurs. (…) Lucrează foarte mult pe psihic. Pentru fete e ceva nou. Ne face să ne ducem la start și să nu ne fie frică de nimic și să nu dramatizăm atât – mamă, sunt în start, ce fac, să mă concentrez. Nu, te duci la start, frate, știi că te-ai pregătit. Te duci să lupți, nu te duci să câștigi. Și clar câștigul vine odată cu lupta.”
Un alt lucru diferit e că antrenorul le oferă mai multă libertate și independență. „Te face pe tine să conștientizezi, îți spune că el nu te obligă să faci nimic. Dacă tu vrei liber, poți să ai liber, dar barca și lacul și colegii, ei hotărăsc dacă tu ești bun sau nu, dacă meriți să fii acolo. Și te antrenezi, nu poți să nu o faci…”
Colamonici le-a explicat cum le funcționează organismul, prin ce procese trece, ca să fie conștiente de ce li se întâmplă în timpul cursei și să știe cum să pornească, când să forțeze. Le-a spus că nu merg la concurs să câștige, ci să se distreze și să învețe din curse. „Că el oricum știe că suntem câștigători, că suntem cei mai buni.”
În jurul antrenorului coordonator e o echipă extinsă formată din secunzi, medici, kinetoterapeuți, osteopați, psiholog, nutriționist, preparator fizic. Au bărci performante și antrenamente filmate cu drone, la finalul cărora pot accesa baze de date cu analize și indicatori precum viteza medie a bărcii, câte lovituri reușesc pe minut, cu ce forță, etc. „Acum cumva suntem dotați ca ceilalți. Muncă e, așteptăm să iasă rezultatul. De fapt nu așteptăm să iasă, că noi trebuie să-l obținem.”
*
Campionatele Europene găzduite de Complexul Nautic Rotsee din Lucerna (Elveția) au loc între 31 mai și 2 iunie. 41 de sportivi români vor lupta pentru medalii: 11 echipaje – cinci masculine și șase feminine. La ediția anterioară a Europenelor seniori, Glasgow 2018, România s-a clasat pe locul 1 în clasamentul pe medalii, atât la cele de aur, cât și la total. Canotorii și canotoarele din România, conduși pe atunci de Mircea Roman (feminin) și Antonio Colamonici (masculin) au câștigat șapte medalii, între care trei de aur, două de argint și două de bronz.
Foto: Igor Meijer/Worldrowing.com
