Catalogul emoțiilor după prima înfrângere în ultimii doi ani de Fed Cup: idei și concluzii după România – Cehia de la Cluj

Între discuțiile despre alegerile tactice și cele despre presiunea pusă pe (sau resimțită de) Simona Halep, rămâne o înfrângere strânsă cu o echipă a Cehiei cu o idee mai bună, sau mai solidă pe toate departamentele. România va juca baraj ca să rămână în Grupa Mondială (cu Rusia, Italia, Germania sau Australia), dar eșecul de la Cluj e și o ocazie de a ne reaminti că parcursul în Fed Cup e, în mare măsură, dependent de o sumedenie de factori greu de controlat.

Nivelul. “Se poate spune că acesta e nivelul echipei României, sub topul mondial?”. O întrebare perimată și lipsită de conținut, cu origini în fotbal, a venit și la conferința de final de la Cluj. Da, aproximativ acesta e nivelul actual al echipei României, dar în ciuda a ce insinuează întrebarea, el e fix de acolo, din Top 8.

Am jucat strâns de tot cu o echipă foarte experimentată în Fed Cup, câștigătoare a patru titluri în cinci ani, prezentă acum în a opta semifinală la rând! Am pierdut în meciul decisiv, după ce am condus la un moment dat cu 2-1. În condițiile în care a treia lor jucătoare din punct de vedere al clasamentului este a 13-a în lume, e limpede că, până la urmă, a fost o întâlnire decisă de superioritatea opțiunilor avute la dispoziție. Cehia a fost mai bună, victoria lor e pe merit și incontestabilă.

Cu toate astea, nimeni nu s-ar fi mirat și nu s-ar fi supărat dacă România fugea cu un 3-1 la general. Exceptând dublul, au fost două zile echilibrate, meciurile au fost în cumpănă, iar decizia finală a stat tot timpul sub semnul întrebării. Dacă Cehia venea și câștiga 3-0 fără emoții, am fi putut să ne întrebăm, cu același complex de inferioritate față de străini, dacă “acesta e nivelul”. Însă, dacă privim lucrurile în perspectivă, dacă luăm în calcul calitatea de ansamblu a echipei noastre, o să vedem că locul ne este în elită. “Nu știu să spun dacă a treia, a patra, a opta, dar valoarea echipei României e de primele opt. Aţi văzut ce surprize au fost. Olanda, care a ieşit odată cu noi din Grupa Euro-Africană, a învins Rusia şi nu are jucătoare în prima sută. E Cupa Federaţiei. Sigur, jucătoarele mai experimentate de obicei câştigă, dar nu este o regulă”, a spus și Alina Tecșor.

Am pierdut la cea mai bună echipă, dar nu e ca și cum alte echipe din Fed joacă un tenis stratosferic, pe care echipa României nu ar fi în veci capabilă să-l atingă. Fed Cup este, cum am mai spus, o competiție cu un specific unic, în care contextul decide meciuri. Contextul, pentru noi, a dus la o înfrângere. Ceea ce ne duce la al doilea subiect.

Decizia. Înfrângerea clară din meciul de dublu a stârnit șuvoiul de emoții: Raluca Olaru și Andreea Mitu au fost scoase vinovate pentru scorul final, iar Alina Tecșor, acuzată că le-a trimis pe teren.

În realitate, grija oricărui antrenor e să selecționeze în primul rând o echipă aptă fizic. Te uiți să vezi ce opțiuni sunt 100 la 100 fizic, abia apoi alegi tactic. Dacă Monica Niculescu a spus că nu se simte în stare să joace decisivul, asta înseamnă că nu putea să joace și considera că prezența ei pe teren ar fi periclitat șansele echipei. N-o putem bănui pe Monica de lipsă de dăruire, nu? “Sunt destul de obosită, sper să înțeleagă lumea. Am discutat împreună și am decis că asta (Andreea Mitu/Raluca Olaru n.a.) e cea mai bună echipă”.

Mai departe, e greu de făcut un caz pentru opțiuni fanteziste, precum perechea Halep / Niculescu, de exemplu, sau o altă componență care o implica pe Simona. Spus negru pe alb, Simona nu e o jucătoare de dublu, știe și ea, știe toată lumea care urmărește dublul. Și, deși s-a pus la dispoziție și a spus la conferința ei că “dacă e nevoie de mine, eu-s gata să joc”, un căpitan nejucător e, firește, obligat să aleagă soluția competitivă. Iar tenisul nu e scenariu de film, în care arunci ipotetici spartani într-un ring închipuit, întru plăcerea mulțimii. Și nici poveștile despre sacrificiul suprem nu sunt regula în sportul de înalt nivel, ci excepția. „Regula” e despre corpuri împinse la limită și minți apăsate de presiune. E despre obiective pe termen lung și despre responsabilitate. Și, uneori, corpul sau mintea refuză să mai colaboreze.

Scenariul în care Monica Niculescu ar fi fost păstrată pentru dublu și să fie înlocuită cu Andreea Mitu pentru meciul 4 merită măcar o discuție de principiu, dar, încă o dată, argumentul contra e simplu de formulat. Cine și-ar fi asumat responsabilitatea, dacă era în locul Alinei Tecșor, iar decizia lui ar fi putut influența direct rezultatul final, să o înlocuiască pe Monica Niculescu înainte de meciul patru? Adică pe jucătoarea care era mai în formă și câștigase cu o zi înainte împotriva unei jucătoare cu profil similar. La spartul târgului, pare simplu. La acel moment, la 2-1 adică, șansele noastre arătau foarte bine și firește că Alina Tecșor era obligată și îndreptățită să nu o scoată din teren pe Monica Niculescu, să nu îi refuze șansa de a aduce victoria pentru România, și nu să o țină pe bancă pentru un ipotetic punct pe care Monica l-ar fi adus la dublu.

Cum ar fi putut justifica Alina ulterior dacă făcea acest pas și nu se termina bine? Când a făcut o manevră similară în Canada, înlocuind-o pe Irina Begu cu Andreea Mitu pentru meciul din a doua zi cu Eugenie Bouchard, Tecșor avea și argumentul accidentării Irinei. “Erau mai multe variante posibile pentru azi, dar numai aceasta a fost singura luată în considerare cu adevărat. Prioritatea noastră a fost să aliniem o echipă aptă din punct de vedere fizic”, a spus Alina Tecșor.

Dacă vrem să găsim vinovați cu orice preț, asta-i facil de făcut, dar neproductiv în cazul de față. Discuția reală este, însă, că opțiunile au fost foarte limitate. Am avut două absențe înainte de meci, una dintre ele, cea a Irinei Begu, afectând în mod direct componența echipei de dublu. O a treia jucătoare a ieșit din cărți pentru dublu pe parcurs. În condițiile astea, realist vorbind, era disponibilă o singură formulă: una care a fost depășită de două adversare mult mai puternice. Asta-i sportul.

Perspectiva. Acum devine foarte interesant de văzut ce va urma pentru echipa de Fed Cup a României. După doi ani fără înfrângere, suntem în postura de a gestiona un eșec. Și, ca orice eșec în tenis al ultimilor ani, și acesta stârnește comentarii din toată gama.

Partea bună a acestei înfrângeri e că ne reamintește că nicio serie nu e destinată să dureze la nesfârșit. Inspirată de ascensiunea începută de Simona Halep în 2013, creșterea echipei de Fed Cup a fost îndeajuns de spectaculoasă încât să creeze impresia că Fed Cup e un soi de prioritate națională. Dar nu e. Să nu uităm că, în schema actuală a tenisului mondial, competițiile de echipă sunt pe planul secund. Carierele individuale ale jucătoarelor sunt cele care contează mai mult. Și e normal ca ele să fie prioritizate.

Ceea ce vreau să spun e că situații precum cea de acum, când două jucătoare nu au fost disponibile, se vor mai repeta. Nu întotdeauna va fi posibil ca echipa să fie prezentă în cea mai bună formulă cu putință. Nu întotdeauna va fi posibil ca ea să fie competitivă. Asta e realitatea acestui moment în tenis, fie că e vorba de Fed Cup, fie că e vorba de Cupa Davis. Situațiile de tipul Cehiei, devenită o specialistă a acestei competiții, parte și datorită unei generații ofertantă în opțiuni, sunt excepții, nu regula.

Citește continuarea articolului pe Treizecizero.ro