Ce lasă în urmă Valentina Ardean-Elisei echipei naționale de handbal

Pentru jucătoarele de handbal din naționala României, meciul câștigat cu Ucraina miercuri seara, la Brașov (27-24), a însemnat un început de drum. A fost primul meci oficial cu Tomas Ryde din nou pe bancă, după demisia neașteptată a lui Ambros Martin; a însemnat debutul preliminariilor pentru Campionatul European din decembrie 2020; a însemnat o pregătire importantă pentru Campionatul Mondial din Japonia de peste două luni, turneu esențial și pentru drumul spre Jocurile Olimpice de vara viitoare. Pentru unele, a fost primul meci oficial cu echipa de senioare. Pentru altele, a fost revenirea după mai multe luni departe de echipă din cauza accidentărilor.

Însă pentru una din cele mai emblematice jucătoare a acestei echipe a însemnat finalul.

Nimic din timpul meciului n-a anunțat că meciul ăsta va fi diferit pentru extrema stângă Valentina Ardean-Elisei. A intrat pe teren concentrată, a cântat imnul, a înscris trei goluri frumoase. Și-a încurajat colegele și a sărbătorit victoria alături de ele. A ieșit de pe teren, iar în vestiar le-a spus că a fost ultimul ei meci alături de ele; ultimul ei meci în tricoul României.

Nu e finalul de drum pe care și l-ar fi imaginat fanii Valentinei, triști că o jucătoare „cu o carieră colosală” se retrage în felul ăsta. „Numele ei nu are voie să se retragă după un meci cu Ucraina, după câte a făcut pentru țara asta”, mi-a spus o suporteră a doua zi. Unii speră să se răzgândească și să continue până la Jocurile Olimpice de vara viitoare, turneu unde multe jucătoare mari ale naționalei au visat la un rezultat bun, pe care nu l-au obținut.

Dar dincolo de tristețea fanilor, de momentul ales, de felul în care a fost făcut un anunț probabil extrem de dificil după o astfel de carieră, decizia, ca și motivele, sunt doar ale ei.

**

Valentina Ardean-Elisei, 37 de ani, a fost în teren la toate performanțele handbalului feminin românesc din ultimii 15 ani: argintul mondial din 2005, bronzul european din 2010 și cel mondial din 2015. De-a lungul anilor, a fost una din cele mai constante și experimentate jucătoare din echipă. A fost cea mai bună extremă stângă a Mondialului din 2005, a Europeanului din 2008, dar și a Mondialului din 2015, când avea 33 de ani și purta banderola de căpitan.

Însă dincolo de golurile și depășirile spectaculoase de pe teren, ce-a oferit echipei naționale în acești 15 ani a lăsat și un altfel de impact.

A oferit încredere. Atât în teren, cât și în afara lui, prin modul cum vorbea despre echipă, atât în momentele bune, cât și în cele dificile. După victorii sau după înfrângeri, Alice, cum e cunoscută în handbal, spunea mereu că are încredere în echipă.

„Sunt jucătoare care au mai puțină experiență, dar nu trebuie să lăsăm să se simtă asta, trebuie să ne susținem una pe cealaltă. Le ajutăm cu un sfat, cu susținere. Când simți pe cineva că e lângă tine și simți că are încredere în tine, e mult mai ușor”, ne spunea acum doi ani, când revenea la echipa națională după o ruptură a ligamentului încrucișat la genunchi.

A oferit un model de lider. La Campionatul Mondial din 2015, după o primă săptămână în care jocul echipei n-a mers și înfrângerile s-au înlănțuit, Cristina Neagu și Valentina Elisei, care atunci purta banderola de căpitan, s-au întâlnit cu daneza Anja Andersen, fostă antrenoare a Oltchimului. După discuția cu fosta mare jucătoare, au propus echipei o întâlnire la care au participat doar jucătoarele. Au stat în cerc, și-au spus tot ce simțeau că e nespus și și-au regăsit echilibrul ca echipă. A doua zi, au câștigat meciul cu Brazilia din optimi. Au ajuns apoi în semifinala turneului mondial, pierdută la limită în fața Norvegiei, și au câștigat medalia de bronz.

View this post on Instagram

Astăzi a fost ultimul meci al lui Alice la echipa națională. Am împărțit multe momente frumoase, a fost unul dintre oamenii de bază din ultimii 15 ani. Colegă și profesionistă desăvârșită. Echipa națională o să-ți ducă lipsa, Alice!

A post shared by Cristina Neagu (@cristinaneaguofficial) on Sep 25, 2019 at 10:43am PDT

A oferit curaj. Tot la turneul din 2015, când Cristinei Neagu i-a fost apărată o aruncare de la șapte metri în ultima secundă a sfertului de finală cu Danemarca, mulți și-au pus mâinile în cap și au zis că s-a terminat. Pentru suporterii obișnuiți cu rezultate inconstante și cu dese momente de decădere, părea un moment psihologic greu de depășit. Când a văzut mingea scoasă de Poulsen, Elisei nu și-a dus nici mâinile la cap, nici nu și-a coborât privirea în pământ. S-a uitat direct la Cristina și a încurajat-o din priviri, apoi a pornit înapoi spre propria jumătate, gata de reprizele de prelungiri.

În scurta pauză le-a făcut fetelor semn să respire, a strigat la ele, a ridicat mâinile în aer, încercând să le transmită că se poate. Chiar înaintea fluierului de start, și-a apropiat fruntea de cea a Cristinei și i-a spus că e cea mai bună. Știa că e puternică, dar știa și că „orice jucătoare din echipă, orice sportiv, oricât de dur și de puternic este, are nevoie de susținere.”

A inspirat şi motivat generații. De miercuri seara, când Cristina Neagu a anunțat, pe Instagram, retragerea colegei ei, în social media au curs comentarii ale fanilor care au povestit amintiri cu Alice din perioada când juca la Deva sau la Oltchim şi i-au rememorat golurile de la națională sau din Liga Campionilor. Au fost părinți care au vorbit despre copii care s-au apucat de handbal inspirați de extrema stângă a naționalei și fani care au urmărit handbalul și pentru ea. Tot în 2015, o mamă îmi povestea cum fata ei, atunci de nouă ani, exersa seara scheme şi aruncări pe care le văzuse la jucătoarea României. Își așeza perne pe jos, se uita la meciuri pe YouTube și-i imita săriturile înalte. Acum e golgheteră la turnee de junioare şi visează să joace și ea pentru echipa națională.

Dar Ardean-Elisei n-a fost un model și-o inspirație doar pentru cei mici, ci și pentru colegele ei de echipă. Multe dintre ele i-au mulțimit pentru ce-au învățat de la ea în anii în care au împărțit nopți în camere de hotel, departe de familii, drumuri cu autocare și avioane și minute pe teren în mesaje emoționante postate în social media.

„Sunt foarte tristă că te retragi, dar foarte fericită că am avut posibilitatea să te cunosc. Am învățat multe de la tine, sunt recunoscătoare și onorată că am fost coechipiera ta. Ești modelul și exemplul meu în viață”, a scris portărița Yulia Dumanska, care a jucat alături de Elisei și la SCM Craiova.

Centrul Eliza Buceschi i-a mulțumit și ea: „A fost o onoare și un privilegiu să joc alături de tine în ultimii șase ani! Ai realizat atât de multe lucruri frumoase care vor rămâne pentru totdeauna cu noi. O inspirație pentru noi, cele mai tinere, profesionistă desăvârșita, plină de energie pozitivă, care a avut un impact asupra noastră, a tuturor. Naționala de handbal a fost mai bună cu tine în ea, dar nu am niciun dubiu că vei reuși în tot ceea ce vei face de acum.”

A marcat un schimb de generații. Dincolo de contribuția lor la rezultatele din ultimii ani, jucătoare cu experiență ca Oana Manea, Paula Ungureanu, Aurelia Brădeanu sau Cristina Neagu au avut și rolul de a le ajuta pe cele tinere să se integreze în echipă, să le dea încredere, să le transmită din cunoștințele și spiritul lor de luptă.

Și dincolo de tristețea provocată colegelor și fanilor, care nu-și imaginează un turneu final fără ea şi încă speră să se răzgândească, anunțul retragerii de la națională a ultimei jucătoare care a fost în teren la toate marile succese ale handbalului românesc din ultimii ani pare și o bornă importantă în narațiunea acestei echipe. E o nouă dispariție dintr-un lung șir de jucătoare obișnuite cu meciuri și victorii mari, cu medalii câștigate pe scena mondială, dar și cu căderi inexplicabile. Jucătoare precum Aurelia Brădeanu, Oana Manea, Paula Ungureanu sau Melinda Geiger, care au purtat și au transmis un fel de memorie instituțională și care par să spună, prin retragerile lor (desi, cu excepția Micăi Brădeanu, n-au avut parte de meciuri oficiale de retragere), că e momentul ca echipa națională să-și caute noi ancore, noi jucătoare emblematice și să-și scrie propriile amintiri.

Foto: Mircea Roșca