Crina Ochenatu, înainte de Mondialele de Bouldering din Germania: „Boulderingul a devenit ca un dans matematic pe perete. Faci trei mișcări, dar spectaculoase”

După 16 ani de cățărat, Crina Ochenatu are încă emoții când se gândește că peste o săptămână pleacă spre Mondialele de Bouldering din Germania. Mintea lucrează  mult la bouldering. Fizic poți fi bine antrenat, dar e degeaba dacă psihic nu ești puternic. „Eu mă pierd câteodată, dacă văd că nu găsesc soluția imediat, mă panichez”, spunea miniona de 30 ani despre concursuri, unde are cinci minute la dispoziție să se cațere pe un traseu până la top. „Cu timpul am învățat că trebuie să fii calm și să respiri, pentru că e ca șahul pe perete. Vezi mutările, apoi vezi și soluția.”  

Boulderingul a devenit fratele mai mic și mai tehnic al escaladei (care presupune rezistență pentru parcurgerea unui traseu de peste 6 metri, o coardă și un ham). Dacă în pionierat, boulderingul era o formă de antrenament pentru escaladă și alpinism, din 2006 a prins contur și în România ca probă separată în concursuri, sub forma traseelor de 5-6 metri, fără nevoie de ham sau coardă, cu saltele, cu trasee tehnice, grele, care dau de gândit cățărătorilor încăpățânați precum Crina.

Trebuie doar să te uiți la programul ei ca să înțelegi cât de hotărâtă e să ajungă din nou la Mondiale (a mai participat la două etape în 2008, unde s-a clasat pe locurile 33, respectiv 35). Se trezește pe la 5:00 dimineața, e trainer personal la World Class până pe la 8:00-9:00, apoi pedalează până la sala de cățărat Galactic, din cartierul Crângași, unde se antrenează până pe la 13:00-14:00, apoi se mai întoarce pentru o ședință la World, după care se întoarce iar la sală, unde lucrează ca instructor pentru copii și adulți. În drum spre casă, trece pe la Mega Image-ul din zonă, pentru că e non-stop, și-și ia ce-i trebuie pentru a doua zi. Ajunge pe la 23:00 acasă, gătește, și după miezul nopții doarme 4-5 ore. Acum face sacrificii mai mari decât pentru alte concursuri. A refuzat orice ofertă venită de la prieteni care plecau la munte sau la mare. Weekendurile sunt tot pentru antrenamentele – la sală sau acasă, unde se mai joacă în micro-sala pe care și-a amenajat-o în balconul lung de șase metri. Tavanul este traversat de o scăriță pe care-și duce în mâini cei 153 centimetri și cele 50 kilograme. După ce le parcurge, o așteaptă două bile de care stă atârnată.

Crina a preferat să se concentreze pe Mondiale anul ăsta și a spus pas concursului italian Open Rock Master Festival din Arco, care-i urmează. În 2012 reușea, la ORM, cea mai bună performanță a ei, locul 10, iar acum, la Mondial, își propune să ajungă în semifinale. Pentru asta trebuie să depășească 40 din cele 60 de fete înscrise deja. Pe 12 august vor fi calificările, cu patru trasee pe care sportivele se cațără pe rând. Cățărătorii stau într-o zonă de izolare din care n-au voie să-l vadă pe cel care evoluează. Fiecare are cinci minute la dispoziție să rezolve traseul văzut pentru prima oară. Primii șase calificați ajung în mereu spectaculoasa finală, unde sunt date patru trasee a câte patru minute pentru rezolvare, plus două minute înainte, ca să-l „citească” și să-și facă un plan. Primul în finală intră cel mai slab clasat, ultimul cel mai bun din calificări. La finală, Crina nu se poate gândi încă. Nu se gândea oricum la performanțe în cățărat când începuse, pe la nouă ani, să facă drumeții cu tatăl ei și când se întreba cum o fi în vârful stâncilor pe lângă care treceau.

Tatăl ei a încercat s-o îndrume pe Crina spre practicarea unui sport apropiat muntelui și îi tot spunea să se cațere la sală, că i s-ar potrivi. Dar Crina avea rău de înălțime și amâna, luându-l pe „o să” în brațe. Până când tatăl ei a luat-o de mână, acum 16 ani, și a dus-o la un antrenament la fosta Bază Sportivă RATB, unde exista un panou de cățărat. Era o sală mică plină cu copii care se antrenau de mai multe luni și care i-au dat din start Crinei sentimentul că n-a nimerit bine acolo. Au testat-o la genoflexiuni, la tracțiunile pe care nu putea să le facă deloc, apoi antrenorul a pus-o să se cațere pe un perete ușor înclinat pe negativ. „Mi-aduc aminte și acum că mă ținea de spate și eu țineam mâinile pe perete de formă.” A rămas totuși, au fost câteva luni de acomodare și antrenamente, iar la primul concurs n-a strălucit. La al doilea, antrenoarea i-a spus că dacă vrea propria ei pereche de espadrile, trebuie să câștige concursul și la proba de escaladă, și la viteză. Motivată de asta, Crina a intrat și a câștigat. Păstrează și acum perechea de espadrile de atunci, ca amintire. Deși papucii pe care cățărătorii îi poartă la panou sau pe stâncă sunt cu 1-2 numere mai mici (ca piciorul să stea fix) și pot fi chinuitori la început, picioarele Crinei s-au obișnuit repede cu presiunea și nici nu s-au deformat degetele, cum se întâmplă în cazul altora, pentru că face mult stretching.

Printre junioare, Crina nu era cea mai talentată. „Știam atât: că sunt forțoasă – dar în loc să-mi folosesc picioarele, mă sprijineam în mâini și oboseam repede”, spune ea. „Și-acum am în cap cum spuneau antrenorii – pe picioare tot timpul.” Odată cu intrarea la tineret și la seniori, Crina era entuziasmată să se cațere alături de cele mai bune, inclusiv alături de fosta ei antrenoare, Mariana Ene, care obținuse cel mai bun rezultat al României la Mondiale viteză, un loc 10 pentru care devenise modelul Crinei. Mariana îi spunea mereu că acolo, la intrarea în lumea seniorilor începe cariera și că trebuie să muncească mai mult. Avusese un gând de retragere și venise o perioadă la antrenamente împinsă de la spate de tatăl ei, dar gândul se spulberase când s-a gândit la Mariana. Antrenamentele deveneau mai grele la seniori – e mult mai greu să te antrenezi pe măsură ce înaintezi în vârstă, crede Crina, pentru că nu mai are aceeași viteză de reacție corpul.

După ce a schimbat două săli de cățărat, pentru că se închisese baza RATB, a început să se remarce cu prime locuri la concursuri naționale precum Vertical Step Maraton, câștigat atât la boulder, cât și la escaladă, cinci ediții la rând. Primul concurs internațional notabil a fost prin 2009, în Italia, la Melloblocco, unde a dat gata un traseu de dificultatea 7A (gradele urcă până la 8,9) deși pielea îi era distrusă până la carne. A început să fie pe podium la Balcaniadele și Campionatele Naționale de Bouldering. Locul 10 pe care l-a obținut la Open Rock Master-ul din Italia, în 2012, rămâne rezultatul pe care vrea să-l depășească la Mondialele care bat la ușă. Tot în Italia, acum doi ani, a pierdut calificarea de finală. Avea de făcut cinci trasee într-o oră și jumătate, din care Crinei i-au ieșit patru. Contase atunci că deschisese primul top și-și auzise numele și țara strigate în difuzoare.

După ce a văzut cum arată traseele vesticilor, și cum se antrenează, Crina și-a dat seama de ce ei progresează mai repede și că ea nu muncește destul. „Mi-aduc aminte și acum de un traseu la care nu plecam din start – nu de emoții neapărat, pur și simplu mă depășea. Ce făceam eu înainte, stânga, dreapta, blocaj, nu avea nicio legătură, trebuie să-ți miști corpul”, spune Crina, pentru că „boulderingul a devenit ca un dans matematic pe perete, faci trei mișcări, dar spectaculoase.” Din cauza asta, iubirea ei s-a îndreptat mai mult către bouldering și mai rar spre escaladă. „Dar acum am evoluat și noi”, crede Crina, „nu ne mai putem plânge.” Avem săli, avem trasee tehnice, doar că sportul rămâne în continuare underground, și la competițiile naționale nu se înscriu, în general, mai mult de 15 fete (seniori). „Poate și din cauză că vesticii știu cum să se promoveze, au competiții outdoor, construiesc panouri afară, ca să vadă lumea ce se întâmplă”, spune Crina. „La noi e indoor mereu, normal că nu vede nimeni, vin aceiași oameni din comunitatea de cățărători.” Avem o mână de antrenori buni, iar pentru părțile tehnice, Crina crede că se antrenează cu cel mai bun – Oliver Batar, care are multă experiență internațională.

El e cel care o pune la încercare cu pași capcană, care-i aduce aminte să se folosească de picioare, sau care o provoacă să rezolve un traseu în patru minute. „Eu încerc să-mi imaginez că în spate e publicul și mă motivez cum știu eu mai bine.” Tot de la Oli, Crina a învățat că forța e un mijloc de aplicare a tehnicii. Când ai nevoie de tehnică, atunci aplici forța. Îi plac diedrele cel mai mult, unghiurile de 90 grade sau mai largi în care se poate răsuci și juca pe cei doi pereți. Vin în topul preferințelor și mișcările dinamice, când trebuie să sară de la o priză la alta și să atârne în mâini și, nu în ultimul rând, mișcările deschise, de echilibru, pentru care trebuie să te concentrezi cel mai mult. Nu prea apreciază fețele căzute, pe care dacă nu ești atent cum prinzi prizele și nu te îndepărtezi de panou la timp, poți cădea în poziții complicate. Crina a avut noroc să nu se accidenteze des, însă acum doi ani, pe un traseu bouldering, s-a cățărat pe un tavan înclinat, de pe care a căzut cu bazinul pe linoleum, după ce neglijase să mai pună o saltea extra în zonă. A avut o contuzie în zona lombară, iar acum a rămas cu o discopatie care o obligă să facă exerciții specifice pentru musculatura spatelui, mergând regulat la kinetoterapie.  

Crina și-a plătit întotdeauna singură ieșirile internaționale, în afară de două concursuri în 2008, în Sofia și Cehia, când Federația Română de Alpinism și Escaladă a plătit cheltuielile lotului de atunci, din care făcea și ea parte. Situația cu loturile naționale disfuncționale de escaladă/bouldering e încă în ceață și pentru ea. A existat un asemenea lot, pentru care se făceau selecții după rezultate, însă acum Crina, celelalte patru fete și ceilalți doi băieți care pleacă la Mondiale sunt doar un grup de sportivi care s-au descurcat independent cu cazările, cu banii. Crina pleacă cu niște prieteni de la sală, cu ceilalți se întâlnește direct acolo. Dincolo de incertitudinile din loturi, pentru ea primează antrenamentele și ajutorul lui Oli, faptul că acum doi ani a reușit să-și găsească un sponsor care o sprijină financiar pentru concursurile internaționale și un altul pentru echipamentul sportiv, că este masată și sfătuită de echipa cu care lucrează și Simona Halep, că de câteva luni lucrează cu Alina Stoica, nutriționista care-i face meniul săptămânal. Dacă înainte îngurgita mereu pe fugă mâncare comandată și nu prea consuma legume sau fructe, acum își face singură batoane din ulei de cocos, fulgi de ovăz, pudră de roșcove, miere, semințe, fructe deshidratate. Crina a investit în ea și a fost cel mai deștept pas: nu mai amețește la antrenamente, are mai multă energie și un zâmbet larg. Nu știm încă dacă o vom prinde la Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde escalada va fi introdusă pentru prima oară ca sport olimpic, nici criteriile de calificare nu sunt clar definite, însă Crina așa și-ar dori. Până atunci, speră să nu-i dezamăgească la Mondiale pe oamenii care o susțin.

Crina Ochenatu reprezintă și face parte din Clubul Montan Altitudine.