Cristina Neagu: „A fost cea mai grea perioadă din cariera mea”. Ce-a învățat cea mai bună jucătoare a lumii cât timp fost departe de teren

Cristina Neagu zâmbește înainte să intre pe teren. Nu e îmbrăcată în echipamentul de joc roșu sau galben, ci în treningul gri al Naționalei. Nu privește concentrată spre parchet, cum face de obicei, și nu are alături echipa. E singură, pentru că azi nu intră să joace, ci să se bucure de tot ce-a reușit până acum: de golurile uimitoare pe care le-a înscris – cel mai recent, 13, în meciul de duminică cu Senegal–, de fazele frumoase pe care le-a creat pe teren, de tot ce-a câștigat și a oferit handbalului.

E la Campionatul Mondial din Japonia, pe cea mai mare arenă din Kumamato, iar spectatorii meciului dintre gazda Japonia și Republica Congo se pregătesc s-o aplaude pentru că anul trecut a fost cea mai bună jucătoare a lumii. Pentru a patra oară, un record în handbal.

Dar mai ales, e la Campionatul Mondial din Japonia după o accidentare care a ținut-o în afara terenului timp de 11 luni, și revenirea asta e cea mai importantă pentru ea acum. De asta zâmbește, iar ceva în zâmbetul ei e altfel decât înainte, pentru că poartă amintirea lucrurilor prin care a trecut ca să poată fi aici azi. De asta e special trofeul ăsta auriu, pe care îl primește acum din partea IHF, pe care îl privește cu drag și-l sărută cu ochii închiși.

„Cred că fiecare trofeu a avut însemnătatea lui. Cu siguranță acesta este mai special, pentru că vine după un an foarte greu pentru mine. În ultimele săptămâni, nici nu mă gândeam că pot să fiu aici în Japonia și să și particip la această ceremonie, așa că sunt foarte bucuroasă și mândră”, a spus la ieșirea de pe teren.

De trei zile, de când a început Mondialul, o spune în fiecare interviu, fie că e după o înfrângere grea, ca cea cu Spania, sau după o victorie în care a înscris 13 goluri, ca cea cu Senegal; fie că vorbește cu jurnaliștii români sau străini: se bucură să poată juca din nou la un campionat mondial, pentru că la cum au arătat ultimele luni, nu credea că va ajunge aici.

„A fost un an foarte greu pentru mine. În momentul în care am primit această veste, în martie, m-am bucurat mult. Era un moment foarte greu pentru mine și a venit ca o motivație în plus.”

**

Pe 18 martie, când a aflat că a fost desemnată cea mai bună jucătoare a lumii în 2018, era în mașină, pe drum spre un antrenament al echipei naționale, care se reunise pentru prima oară fără ea după accidentarea din decembrie 2018. Echipa se pregătea de turneul amical din Franța, Golden League, și erau multe jucătoare tinere în echipă, alături de care nu mai jucase. În mașină, când a primit de la o prietenă un mesaj cu anunțul, s-a gândit că e ceva senzațional. „Am simțit o mândrie în suflet”, mi-a spus atunci. „Îmi arată că oamenii care mă pun pe liste și care mă votează văd ceva special în mine. Și că modul în care joc eu handbal este într-adevăr diferit.”

A doua zi, era înapoi în sala recuperare, muncind cu gândul la trofeele viitoare. Pentru că ce-a spus mereu, din ziua în care s-a accidentat și până în noiembrie, când a revenit, e că vrea să revină mai puternică. Privind-o cum transpiră pe bicicletă, apoi la aparatele la care-și întărea musculatura picioarelor, apoi pe salteaua pe care făcea abdomene, am întrebat-o ce o motivează, când are deja patru titluri, să-l vrea și pe al cincilea. „Te motivează să-l vrei și pe al cincilea, de ce nu. Pentru că atunci când ești sportiv, e normal să ai aspirații. E normal să fii motivat de ceva. Și eu îmi doresc să câștig absolut tot, că e un simplu meci sau e o medalie sau e un turneu sau un FINAL4, eu pornesc mereu la drum cu gândul ăsta.”

Doar că recuperarea n-a mers cum își dorea, iar drumul înapoi spre teren a fost mai lung și mai greu decât își imagina atunci când a postat în social media prima poză cu primele exerciții, însoțită de hashtagul care i-a devenit mantră, #iwillbeback.

Cele nouă luni care au urmat între anunțul IHF și ziua senină din Japonia în care a primit trofeul n-au fost cele mai ușoare. Genunchiul n-a reacționat cum spera după operație, așa că n-a putut să înceapă antrenamentele pe cât de repede și-ar fi dorit. A avut perioade mai bune, când simțea că progresează, și perioade în care a trebuit să ia totul de la capăt. A avut zile în care privea cu optimism spre viitor, și zile în care simțea că oricât de pozitivă ar fi, corpul n-o ascultă. Abia în iulie a alergat prima oară. Abia în august a aruncat prima oară la poartă. Abia în noiembrie a făcut primele antrenamente și a putut juca în primul meci cu echipa de club, CSM București.

Dar nivelul la care a jucat, de cum a intrat pe parchet, a fost aproape la fel de ridicat ca înainte de aceste luni. Ca și cum n-ar fi lipsit nicio zi de pe terenul pe care-l cunoaște și-l înțelege ca nimeni alta, mingile aruncate de ea au prins din nou colțurile porții, pasele ei i-au găsit din nou colegele în pozițiile cele mai bune, săriturile ei au părut din nou din altă lume.

Ce pare schimbat e modul în care se raportează la ce trăiește pe teren. Pentru că lunile petrecute din nou departe de handbal, după operațiile de la umăr și genunchi din trecut, i-au reamintit că cel mai important e să poată fi acolo.

„Am crezut că perioada în care m-am accidentat la genunchiul stâng a fost cea mai grea pentru mine, dar acum pot să spun că anul ăsta, și accidentarea cea mai recentă, a fost cea mai grea perioadă din cariera mea. Și mă bucur din suflet că sunt aici azi și că pot să țin trofeul ăsta în mână și mai ales că pot să joc handbal din nou”, a spus la finalul ceremoniei de premiere din Japonia.

Ce a învățat despre ea în ultimul an?

„Am învățat că trebuie să fiu și mai puternică decât am fost până acum și că niciodată nu poți să spui că a fost foarte greu și că nu poate să fie mai greu de atât. Pentru că mereu poate să fie și mai greu.”

Ce i-ar spune Cristina Neagu de azi jucătoarei de anul trecut? E o întrebare care o lasă puțin pe gânduri. Apoi îi reapare zâmbetul: „Să aibă grijă de ea, dacă mai vrea să câștige medalii. Și mai ales trofee și medalii cu echipa.”

Asta își dorește cel mai mult: trofee cu echipa, pentru care ar renunța la multe dintre premiile individuale. „E un sport de echipă și, până la urmă, ăsta e trofeul suprem, când îl câștigi cu echipa”, spunea în primăvară. „Degeaba ai realizări individuale, dacă nu ajungi la finalul ăla, care e cel mai important.”

Dar ce pare că au învățat-o ultimele luni e că nu totul depinde de ea. Ce-a depins de ea a fost să muncească zi de azi timp de 11 luni, ca să-și ofere toate șansele să joace din nou pentru aceste titluri – și individuale, și colective. Să joace din nou un meci de campionat mondial în care să înscrie 13 goluri, iar a doua zi să fie în mijlocul unei arene de 10.000 de locuri, primind un trofeu pe care nicio altă handbalistă nu l-a câștigat de patru ori.

Foto: FRH