Cu mască și, mai ales, fără mască: Ana Maria Popescu spune adio sportului de performanță, ne lasă un model de campion și de om care să inspire noile generații

În 2002, când Ana Maria Popescu (Brânză) câștiga prima ei medalie mondială la seniori, Simona Radiș și Ancuța Bodnar, campioanele noastre olimpice de astă-vară, de la Tokyo, erau de vârsta grădiniței. La 17 ani și jumătate, Ana Maria se făcea remarcată nu doar prin precocitatea cu care ataca marea performanță, ci și prin măiestria sa tactică, la rându-i, rarisimă. Încheiată cu argintul olimpic din 2021, cariera Anei s-a dovedit a fi nu doar precoce, ci și longevivă. Indiscutabil, și prodigioasă: trei medalii olimpice, una de aur, șase medalii mondiale, două de aur, și 11 medalii europene, între care șase de aur, plus încă aproape 40 de podiumuri de Cupă Mondială (14 de aur).

Una dintre imaginile pe care Ana Maria ni le-a lăsat amintire: tușa prin care a adus aurul pe echipe la Jocurile Olimpice de la Rio, un moment pe care va fi greu să-l uităm în anii următori

Întinsă pe două decenii, cariera Anei Maria e cu atât mai valoroasă cu cât se suprapune cu o perioadă de mari căutări – și, din păcate, cu puține rezolvări – a sportului românesc. Scrimera noastră a apărut în prim-plan exact la finalul inerției post-decembriste, când modelele impuse de fostul regim ajunseseră la punctul de maximă uzură. La fotbal, Generația de Aur își consumase deja marile performanțe, în vreme ce, la Olimpiada din 2000, România încă mai obținea 11 medalii de aur! Ce s-a întâmplat din 2001 încoace, știm foarte bine. Ana Maria a performat împotriva curentului, în perioada cea mai complicată din sportul românesc modern.

Într-o vreme în care totul devenise negociabil – stilul de pregătire, compromisul facil sau atitudinea din afară sălii de sport – Ana Maria Brânză s-a impus drept un nou model. N-a fost niciodată un personaj comod: până să o afle pe propria-i piele ministrul Eduard Novak, în timpul Olimpiadei de la Tokyo, o simțiseră cu vârf și îndesat antrenorul ei de-o viață, Dan Podeanu, și președinta Federației Române de Scrimă, Ana Pascu. Directă, asumată, exigentă cu sine însăși și cu mediul, Ana a pus întrebări, a chestionat încontinuu ecosistemul sportiv, a contaminat totul cu energie aparte. Dacă am fi avut mai mulți sportivi nu neapărat cu talentul Anei, cât, mai ales, cu caracterul său, sportul românesc ar fi fost ceva mai sus decât ne-a dezvăluit-o momentul Tokyo 2021.

De fapt, dincolo de medaliile sale – care au fost „aur”, și la propriu, și la figurat – într-un moment în care discipline la care eram lideri absoluți au colapsat rând pe rând, Ana Maria va rămâne în istoria sportului nostru drept o voce unică, inspiratoare. A avut dintotdeauna cuvintele la ea. Într-un sport românesc care se exprimă, din nefericire, prea des prin clișee, Ana a ales să se deschidă către presă și către public într-un mod nemaiîntâlnit la noi. Stăpână pe sine și pe noile medii de comunicare – dovadă vlogul prin care și-a anunțat retragerea din activitate – Ana Maria ne-a invitat pe toți, suporteri și jurnaliști deopotrivă, să înțelegem mai bine sportul și sportivii, să înțelegem mai bine și victoriile, dar și înfrângerile, și euforia, dar și suferința.

De fapt, întreaga carieră a Anei a fost un minunat exercițiu de transparență. Paradoxal pentru o campioană căreia disciplina îi impune masca ca accesoriu și pentru un sport în care emoțiile se văd doar în pauzele dintre asalturi, pe sub mâneca de costum cu care-ți ștergi sudoarea de pe frunte, Ana a ales să lase masca jos de fiecare dată când a coborât de pe planșa de antrenament sau de concurs. A înfruntat, prin felul ei de a fi și, mai cu seamă în ultimii ani, prin alegerile ei, multe din prejudecățile și tabuurile sportului nostru. Activă pe„ rețele” și în viața socială, spirit antreprenorial și om cu inițiativă, Ana a dovedit că sportul de înaltă performanță se poate face – și încă bine! – și altfel decât manualele de metodică rămase din anii ’80.

Premiată, recent, pentru a cincea oară, drept cea mai bună scrimeră a sezonului, Ana Maria Popescu părăsește sportul de performanță cu laurii pe frunte. Avea rost să mai tragă, de vreme ce încă era în top? Transparentă cum o știm, Ana ne spune că decizia ei a fost bine cântărită, cu plusuri și minusuri, ne dezvăluie că durerile din pregătire deveniseră insuportabile și că, fără obiective importante pe termen scurt, motivația o părăsise.

„Tocmai ce am urcat un vlog nou pe canalul de Youtube. Zic să-l urmăriți până la capăt, pentru că am veşti noi pentru voi… acum rămâne să decideți singuri dacă-s bune ori nu prea”, scria Ana pe Facebook în post-ul care însoțea filmulețul în care își anunța retragerea din activitate. Într-adevăr, vestea proastă e că România pierde un sportiv de top, unul dintre puținii medaliați de la Tokyo. Vestea bună e că modelul Ana Maria Popescu e aici ca să rămână și să inspire noile generații. Cât despre omul de sport Ana Maria Popescu – că va fi antrenor, că va fi, mai probabil, manager – așteptările sunt încă mai mari decât de la sportiva Ana Maria Popescu. Nu e o exigență gratuită: Ana însăși ne-a învățat să nu ne mulțumim cu puțin.

Desen de Ciprian Rus