Cum crește o jucătoare de handbal. Daria Bucur se pregătește de primul ei campionat mondial de senioare

Înaintea Campionatului Mondial din Japonia (30 noiembrie – 15 decembrie), am stat de vorbă cu Daria Bucur, una din tinerele jucătoare ale naționalei României. Singurul inter dreapta din lotul care va merge în Japonia, Daria e, la 20 de ani, în fața primului ei turneu final. Știe că o să aibă emoții, dar primii ani la senioare au învățat-o să le accepte ca parte din proces.

Când a fost convocată prima oară la naționala de senioare, Daria Bucur a început să plângă. S-a gândit că și-a îndeplinit un vis pe care-l avea de mică. Și-a amintit de toate momentele dificile din drumul ei spre handbalul de performanță, toate momentele în care a strâns din dinți, în care a simțit că nu mai poate, în care i-a fost dor de părinți și în loc de vacanțe a mers în cantonamente, și s-a gândit că au meritat. S-a bucurat și pentru părinții ei, simțind că poate să le dea înapoi măcar o părticică din câte a primit de la ei. Pentru că fără ei, spune interul dreapta care joacă la Corona Brașov, nu ajungea aici.

Când a intrat prima oară într-o sală de handbal a Clubulului Sportiv Școlar 1 din Constanța, a privit în sus și-a fost uimită de cât de imensă îi părea. Tatăl Dariei, și el handbalist, o mai dusese la un antrenament la patru ani, dar era prea mică să-și amintească ceva. La șapte ani, când un antrenor a venit să facă preselecție la școală, mama i-a spus să se axeze pe școală și să mai aștepte un an, doi. La nouă ani, a venit într-o zi de la școală și-a spus: „Mami, eu la ora 5 mă duc la handbal”. Surprinsă de hotărârea Dariei, un copil ascultător care îi cerea mereu voie pentru orice, mama i-a căutat niște haine potrivite, i-a făcut geanta și a dus-o la antrenament. Dariei i-a plăcut atât de mult încât s-ar fi dus și de șapte ori pe zi, iar de atunci părinții au susținut-o.

Au susținut-o și la 15 ani, când s-a transferat la Corona și s-a mutat singură la Brașov. I-au explicat care sunt riscurile dacă se duce, ce trebuie să facă și că totul depinde de ea. I-au mai spus și că dacă se mută nu înseamnă că trebuie să continue toată viața cu handbalul. Dacă nu-i mai place, se poate opri, iar ei o să fie alături de ea orice ar decide.

Despărțirea a fost dificilă pentru o „fire mămoasă și atașată de părinți”, cum spune Daria că e. „A fost greu și pentru mine, și pentru ei. Cred că perioada aia mi-a arătat de fapt cât de puternici sunt părinții mei, pentru că maturizându-mă acum îmi dau seama cât de greu e să vezi unicul copil că pleacă de acasă, la șase ore distanță, nu știe ce se întâmpă acolo, e singur în tot orașul.”

Ce-a învățat din primii ani la senioare

Nevoia de a se descurca singură i-a prins bine, spune acum, când e studentă în anul doi la Sociologie și Comunicare și jonglează cu facultatea și antrenamentele, cu meciurile de campionat și cu cele din Cupa EHF și își amintește de emoțiile din meciul în care a debutat în Liga Națională de senioare, când a intrat 30 de secunde în deplasare la U Cluj.

Nu a învățat încă să le controleze în totalitate, dar e un proces pe care-l acceptă ca parte din formarea ei. „Sunt o jucătoare foarte tânără și experimentez, mereu am sentimente noi. Anul ăsta joc în Cupe și la națională. Am început să joc și mai mult acum, și în apărare, și în atac și cred că abia acum încerc să îmi stăpânesc emoțiile în așa fel încât să nu mă afecteze și să învăț să le iau ca pe ceva bun.”

Cum arată acest proces pentru o tânără jucătoare? „Sunt o fire destul de deschisă și sunt multe persoane în jurul meu care-mi vor binele; de exemplu părinții mei, care întotdeauna m-au susținut indiferent de ce aș fi vrut să fac și contează enorm pentru mine. Și, desigur, oamenii pe care-i găsesc acolo unde îmi petrec cel mai mult timp: la sală. Și fetele, fiecare trecem prin anumite stări și vorbim între noi despre ele, avem și o doamnă psiholog care ne ajută foarte mult. Și din ce-am mai citit, încerc să mă cunosc din ce în ce mai bine, încerc să vorbesc foarte mult cu mine.”

Când faci pasul spre seniorat, spune Daria, și nivelul e mai ridicat, dar și așteptările mai mari. „Trebuie să fii cât mai profesionist, lumea așteaptă de la tine să confirmi în teren și e foarte multă presiune. Primii mei ani la senioare mi-au adus maturizarea. Am înțeles că atât timp cât prezinți lumii o părticică din tine, să nu ai pretenția ca toată lumea să te înțeleagă. Am înțeles că e OK să ai zile proaste, am înțeles că fiecare obstacol te face mai puternic și că indiferent prin ce perioadă ai trece, chiar dacă nu e cea mai bună perioadă a ta, dacă muncești și-ți păstrezi pozitivitatea și știi ce-ți dorești de la tine, o să vină și mulțumirea și ceea ce-ți dorești.”

Despre momentele dificile de care s-a lovit, spune că țin de cum se vede viața unui sportiv din exterior. „E greu, pentru că sunt foarte multe lucruri pe care lumea nu le vede. Lumea vine la ora meciului, vede niște sportive, dar nu înțelege că noi n-am avut copilărie, sau că eu, de exemplu, am fost plecată de acasă de la 15 ani. Lumea nu știe câte ore pierdem prin aeroport sau câte ore pierdem pe drum, oboseala se acumulează, și fizică, și psihică. Pentru că este foarte greu să te lupți la un anumit nivel și să fii întotdeauna constant. Viața de sportiv e frumoasă, dar și foarte grea.”

Convocarea la națională: o îndatorire și o responsabilitate

Sezonul ăsta, are un rol tot mai important în echipa Coronei, care e pe locul doi în campionat, între liderul SCM Râmnicu Vâlcea și CSM București (dar are un meci în plus) și are șanse să se califice în grupele Cupei EHF (duminică, joacă returul cu Gloria Bistrița, după victori cu 27-25 de la Bistrița.) Daria crede că puterea echipei ei de club stă în „colectivul foarte tânăr și foarte unit”, care comunică mult și alături de care se simte bine atât în teren, cât și în afara lui. „Ne dorim foarte mult să ajungem cât mai sus și să jucăm cu plăcere. Ne place că putem să și transmitem asta. Toată lumea e deschisă, pregătită de muncă și toate tragem în aceeași direcție.”

Noutatea adusă de participarea în Cupa EHF e că trebuie să fie gata să joace meciuri cu ritm intens din trei în trei zile. „E nou și e foarte solicitant, pentru că un meci nu se pregătește într-o zi. Sunt multe lucruri de pus la punct și e dificil când timpul e foarte scurt.” E greu și din punct de vedere fizic, adaugă jucătoarea, care se pregătește și individual pentru a deveni mai puternică. „Sunt conștientă că handbalul nu e un sport foarte domnișoresc. Suntem foarte mult în contact, sunt 60 de minute foarte intense, predispunerea la accidentări e foarte mare și încerc să previn cât mai mult.”

O altă noutate pentru Daria în acest sezon a fost prezența tot mai constantă la echipa națională de senioare. În martie, a făcut parte din echipa care-a jucat la turneul amical Golden League, unde România a pierdut categoric toate cele trei meciuri. Daria spune însă că duelurile cu echipele puternice ale Europei (Norvegia, Franța și Danemarca) au ajutat-o. „Pentru mine a fost primul contact cu jucătoare foarte bune, am simțit și cum e handbalul la nivelul ăsta și a fost o experiență foarte bună, cred că mi-a prins bine.”

În septembrie, a debutat în primul meci oficial, victoria cu Ucraina în preliminariile EURO 2020. În ziua meciului, jucat chiar la Brașov, n-a putut să doarmă la prânz, dar când a intrat pe teren s-a simțit bine și a înscris de două ori. „Eram foarte curioasă să văd cum sunt ele de aproape, pentru că le urmăream de când eram mică și au fost modelele mele în handbal și-mi doream foarte mult să văd cum sunt, cum tratează viața asta, ce viziuni au asupra jocului. Și chiar nu m-au dezamăgit. Au fost foarte deschise și binevoitoare, mi-au dat sfaturi, au venit, au vorbit cu mine.” Cu Cristina Neagu n-a apucat să joace încă, dar și de la ea a primit sfaturi. „Este foarte profesionistă, foarte serioasă, o apreciez mult. E o mândrie pentru mine să joc cu ea.”

Îi place să lucreze și cu Tomas Ryde, „pentru că e un antrenor care încearcă să înțeleagă sportivele. Pentru el contează foarte mult să fie atmosferă bună și asta e important. Lucrează mult la psihicul sportivului, pentru că este conștient cât de important este, și chiar mă ajută mult.”

Când a aflat că face parte din lotul pentru Mondial, a simțit că e o dovadă a muncii ei. „Dar sunt conștientă că este și o îndatorire și o responsabilitate foarte mare – și față de fete, și față de țară, pentru că până la urmă mergem acolo și reprezentăm țara.”

„Sentimentele mele puse în joc”

Daria vrea însă să nu uite că joacă handbal în primul rând pentru că iubește jocul. „Îmi place ce fac, îmi place să-mi testez limitele, să le depășesc. Îmi place că mă ajută să cunosc foarte multe laturi de-ale mele, să mă cunosc mai bine în anumite ipostaze, mă disciplinează foarte mult, mă maturizează foarte mult. Îmi place că-mi dă și libertatea să mă exprim într-un anumit sens, pentru că noi ne exprimăm acolo, e o parte din noi. Ce vede lumea, cel puțin în cazul meu, sunt efectiv sentimentele mele puse în joc. Că sunt neliniștită, că sunt fericită, că sunt furioasă, am multe stări și efectiv handbalul mă ajută să le arăt mai bine și să le controlez.”

Știe că mai are multe de îmbunătățit – și pe partea tehnică și tactică, și în apărare, și în atac. „Sunt conștientă că de lucrat mereu o să fie lucruri, pentru că nu suntem perfecți. Dar mă bucur pentru că am șansa în fiecare zi să-mi depășesc limitele și să devin cea mai bună variantă a mea.”

Iar când privește spre  viitor, vrea să vadă întâi „o jucătoare și un om echilibrat”, și apoi medaliile pe care și le dorește, ca orice sportiv. „Îmi doresc să nu uit de ce m-am apucat de handbal și să îmi păstrez bucuria asta și să-mi fie din ce în ce mai ușor să transpun părticele din mine în jocul meu. Îmi doresc, în mod evident, și să câștig. Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani, aș fi spus că mi-aș dori să câștig tot ce se poate câștiga. Doar că acum cred că foarte important e să ne păstrăm și omenia și vreau să caut mai mult fericirea. Nu spun, o medalie, un rezultat e ceva enorm, o bucurie enormă. Doar că îmi doresc foarte mult să câștig medaliile astea bucurându-mă de handbal.”

Așa că privește spre primul ei Campionat Mondial în primul rând cu entuziasm și curiozitate, dar și cu dorința de a ajuta echipa cât de bine poate. „Cu siguranță o să am emoții la primul meci, o să am emoții la fiecare meci. O să se termine Campionatul Mondial și eu încă o să am emoții.”

*

Povestea Dariei Bucur face parte din seria Rising Stars, unde scriem despre formarea și încercările sportivelor și sportivilor care vor duce handbalul românesc mai departe.

Foto: Sabin Malisevschi / Sport Pictures