Djokovic revine în finală la Paris, Murray o reușește pe prima; Nole și Andy își continuă rivalitatea în finala Roland Garros

Treizecizero.ro 4 iunie 2016

Novak Djokovic va juca a patra sa finală la Paris și va încerca, duminică, să câștige unicul Slam care-i lipsește și să realizeze Grand Slamul non-calendaristic. Sârbul a reușit a 27-a victorie consecutivă într-un turneu de GS, 6-2, 6-1, 6-4 cu debutantul într-o semifinală la acest nivel, Dominic Thiem. La rândul său, Andy Murray a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei, învingându-l pe campionul de anul trecut, Stan Wawrinka, 6-4, 6-2, 4-6, 6-2. Britanicul va juca astfel prima sa finală la Paris și are acum în palmares finale la toate cele patru turnee de Grand Slam. Se repetă finala de la Australian Open; de altfel, va fi a 7-a finală de Slam între cei doi, la doar una distanță de recordul reușit de întâlnirile între Federer și Nadal, cu opt finale.

Evoluția lui Novak Djokovic în primele două seturi ale semifinalei contra lui Dominic Thiem mi-a adus aminte de cea contra lui Federer în semifinala de la Australian Open (sorry, federiști). Un blitzkrieg necruțător care a durat o oră și 50 de minte, timp în care Thiem a semănat alternativ cu un boxer năucit, împins în corzi sau cu o zebră (he) fugărită de un leopard.

Pur și simplu, cred că scopul lui Djokovic a fost să nu-l lase să intre deloc în meci, nici măcar un milimetru. De la început, Novak a impus un ritm infernal, atât în timpul punctelor, cât și între ele (nu știu dacă l-am mai văzut vreodată grăbindu-i pe copii să-i dea mingile, în afară de acel meci cu Bedene, amenințat de întuneric). Senzația a fost că Thiem nu avea timp nici să joace și nici să gândească prea bine ce-l lovise. Consecința acestei presiuni a fost un număr mare de neforțate, lovituri care-i ieșeau cu câțiva metri în out, grăbite și neglijente.

Multe din acestea au fost făcute de Thiem cu reverul, lovitura pe care Djokovic s-a concentrat de la început și care a fost sfredelită fără milă. După ce reverul a fost anihilat, a urmat și dreapta, acea dreaptă care are potențial distructiv măricel pe zgură datorită spinului. Dar în tenis, când cade o lovitură, nu cade singură: întreg jocul se dezintegrează și forehandul lui Thiem s-a dus și el de-a berbeleacul după rever. După o oră și un pic era 6-2 6-1 și Novak zbura dintr-o parte în alta a liniei de fund ca un tren de mare viteză pe șina magnetică. Sincer, în primele două seturi, Djokovic a fost înspăimântător de bun.

În setul trei, Thiem și-a adunat toate trupele care-i mai rămăseseră și profitând de tradiționala cădere de ritm a unui adversar care tocmai ce-a luat setul anterior, a făcut un break pentru 2-0. Francezii s-au trezit din transa hipotermică în care căzuseră și s-au mai înviorat, sperând că vor avea în sfârșit ocazia să se mai încălzească bătând din palme. Iluzia a durat până la 3-1, când Novak și-a luat breakul înapoi într-un game care a început cu acest monstru de punct:

 

Păi să ne mai mirăm că lui Thiem i-a dispărut tot avântul și și-a mai pierdut serviciul încă odată la 3-3? Nu. Djokovic a fost pur și simplu la un alt nivel, un nivel pe care Thiem încă nu poate să-l acceseze. Faptul că victoria aceasta a fost atât de categorică spune multe despre mentalitatea cu care Novak Djokovic a intrat pe teren: nu mai stă la nicio discuție, nu mai are timp pentru îndoieli sau tatonări. La fel ca în Australia, când vin semifinalele și se vede trofeul în zare, Djokovic întră pe teren deja la viteză maximă, iar adversarii se trezesc lăsați în urmă într-un nor de praf. Cred că nu mă hazardez prea mult când spun că același lucru va face și în finala contra lui Murray. Dacă nu vrea să rămână cu buza umflată în mijlocul drumului, Andy ar face bine să aibă centura de siguranță pusă deja și motorul ambalat imediat ce intră pe teren. Novak Djokovic nu mai are deloc răbdare cu trofeul ăsta care îi tot scapă printre degete de câțiva ani încoace.

“Ce aș fi putut să fac? A jucat așa de bine!” Reacția lui Stan Wawrinka de după meci spune toată povestea; Andy Murray a pus cap la cap una dintre cele mai impresionante evoluții ale carierei sale, iar drept urmare s-a calificat în prima finală a carierei la Paris.

Senzația a fost că Andy a intrat pregătit ca pentru un mare eveniment al carierei, cu temele făcute, dispus să alerge oricât e nevoie, atent să nu lase nimic la voia întâmplării, conștient de pericolul imens pe care-l aduce pe teren Stan și bombele sale. De cealaltă parte, Wawrinka s-a bazat poate prea mult pe magia pe care a descoperit-o pe Chatrier ori de câte ori a avut nevoie în ultimii doi ani; poate un pic prea relaxat, poate sedus de frumusețea ideii că finala de anul trecut s-ar putea repeta, că ar putea juca o nouă finală de Slam. Dar la Stan, finalele de Slam când vin, vin când nu se așteaptă nimeni și se lasă cu scântei.

De data asta, a fost rândul lui Murray. Meritat, dacă ne gândim la sezonul de zgură al britanicului, superior celui reușit de Stan. Transformat în ultimii doi ani într-unul dintre cei mai buni jucători de zgură din lume, Murray a intrat cu planul perfect; a variat până când l-a dereglat complet pe elvețian, a lungit punctele până când l-a frustrat pe campionul en-titre, a absorbit fără probleme forța loviturilor oponentului său și și-a păstrat sub control erorile, în special în momentele cheie. Când Stan a încercat să creeze un pic de momentum, Andy a fost pe fază, gata să-i trântească ușa-n nas. Când a avut nevoie să facă un punct special, Andy nu s-a temut să urce la fileu, unde a câștigat 19 din 23 de puncte. Când s-au jucat puncte mari, Andy a fost de asemenea pe fază, executând neobosit, mereu cu o intensitate pe care n-am regăsit-o niciodată la Wawrinka. Era versiunea lui Andy la zona lui Stan de anul trecut.

Continuarea articolului, pe Treizecizero

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.