„El Loco‟ la Leeds: ce schimbă legendarul Marcelo Bielsa în a doua ligă engleză

„Bielsa, Bielsa, Bielsa

You’re better than anyone elsa, 

He sits on his blue plastic bucket, 

And anyone else can just fuck it.‟

E o incongruență hilară între pasiunea solemnă cu care cântă bărbatul solid, de vârsta a doua, și versurile juvenile ale „baladei‟ sale. Clipul de pe Youtube trece de la un prim plan cu acest trubadur din Yorkshire la un rezumat al nimicirii suferite de Derby County acum trei săptămâni. Acompaniați de chitară, Klich, Roofe și Alioski marchează pe rând în debutul lui Frank Lampard ca antrenor pe Pride Park.

Dar nu fostul mijlocaș de la Chelsea e în centrul atenției, ci omul chircit pe o găleată albastră, de unde privește intens victoria cu 4-1 a echipei sale. Ce nepotrivire! Figura lui Marcelo Bielsa, unul din marii ideologi ai fotbalului contemporan, pe banca lui Leeds United, în Championship, nu face decât să adâncească impresia că urmărim, cum spune și Paul MacInnes pentru The Guardian, „un mit asamblat în timp real‟.

*

N-avea cum să fie altfel, de vreme ce Bielsa însuși e un mit, o figură legendară înconjurată de o aură mistică. În sensul ăsta, e păcat că i s-a lipit o poreclă atât de săracă ca „El Loco‟. Dar „El Excentrico‟ n-ar fi avut același farmec și conceptul de nebun întru fotbal se potrivește cumva imaginii ăsteia cvasi-religioase. La urma urmei, nu prea există antrenori care să te invite la discuții filosofice despre idealuri platonice. Iar perfecțiunea e cu siguranță o constantă în toate mărturiile celor care-au lucrat cu argentinianul de 63 de ani.

Nu-i vorba de hiperbole aici: Bielsa însuși se descrie ca „student al fotbalului‟, o activitate pe care-a tratat-o mereu cu un zel fanatic. Din momentul în care s-a împăcat cu gândul că nu va fi mai mult decât un fundaș mediocru și s-a apucat de educație fizică, căutarea de principii fundamentale i-a acaparat viața. Drum ăsta l-a purtat de-a lungul și de-a latul Americii Centrale și de Sud, lăsând peste tot anecdote, discipoli și mai ales o cultură fotbalistică schimbată ireversibil – o revoluție, alt cuvânt care tot apare în conversațiile despre Bielsa.

Încă de pe vremea debutului său pe banca lui Newell’s Old Boys, unde își făcuse și ucenicia cu rezervele, a atras atenția celor doi antipozi filosofici din Argentina. Carlos Bilardo și Luis Cesar Menotti și-au dat cu părerea față de ascensiunea rapidă a „unui tânăr cu multe preocupări‟, cum îl evalua cel din urmă. Într-o țară care tratează sportul în termeni stilistici, succesul rapid al lui Bielsa i-a bulversat cu atât mai mult cu cât metodele nou-venitului nu puteau fi categorisite ușor. „Bilardista‟ sau „Menottista‟, pragmatist sau romantic?

Bielsa răspunde simplu la întrebarea asta în cartea lui Jonathan Wilson, „Inverting the Pyramid‟: „Mi-am petrecut 16 ani din viață ascultându-i pe amândoi: opt pentru Menotti, un antrenor care prioritizează inspirația, și opt pentru Bilardo, care prioritizează funcționalitatea. Și am încercat să iau tot ce-i mai bun de la fiecare.‟ Hibridul rezultat combină repetiția mecanică și flerul individual într-o abordare euforică, atât pentru jucători, cât și pentru suporteri. O echipă condusă te Bielsa te poartă pe val și te lasă uneori gâfâind, de parcă ai fi participat și tu pe teren la presingul și cursele maniacale ale jucătorilor.

Aceeași senzație o ai și dacă urmărești un minut din antrenamentele pe care trebuie să le îndure „elevii‟ săi. Fotbaliștii lui Leeds au descoperit vara asta despre ce vorbea Juan Manuel Llop când își amintea de perioada sa la Newell’s: „Joia aveam un meci de antrenament. Scurt, dar la intensitatea unui joc de Primera. Dacă voiai să joci în weekend, nu-ți puteai permite să pierzi joi.‟

28 de ani mai târziu, Ezgjan Alioski confirmă că trecerea timpului n-a temperat exigențele astea. Mijlocașul macedonean și coechipierii săi petrec câte 12 ore în complexul de antrenamente al clubului. Când vine vorba de munca pe care-o consideră necesară, Bielsa nu lasă loc de compromisuri și își arată latura autoritară. Și totuși, nu vei găsi pe cineva care să sufle vreo vorbă rea despre el, în ciuda severității de care e capabil. Asta pentru că nimeni nu se poate măsura cu „simțul său de etică‟, în termenii jurnalistului chilian Danilo Diaz: „Se dedică complet față de ce face.‟

E doar o mică parte din felul în care Bielsa a reușit să insufle aproape de unul singur o identitate naționalei din Chile, un proces detaliat într-un articol excelent din The Blizzard și care poate fi extrapolat la aproape toate cazurile. Mii de ore de analiză video – „de la 10 dimineața până la 10 noaptea se ostenește înregistrând, editând, colorând, adnotând, asamblând cea mai erudită bibliotecă de fotbal din lume,‟ spune John Carlin. Inovație – „a venit în Mexic cu un catalog de vreo 300 de exerciții și a plecat cu 500. Soția lui, arhitectă, le-a schițat, el le-a pus în acțiune și le-a filmat,‟ povestește Ernesto Urrea, vecinul lui Bielsa pe vremea când antrena la Atlas Guadalajara.

Și dincolo de toate, patru cărămizi pe care urmează să fie construită orice formație: concentrare, mișcare permanentă, rotație și repenitizacion, o idee pe care Jonathan Wilson o traduce ca pe un fel de improvizare ghidată de o structură. Așa arată sistemul care, într-o formă sau alta, s-a răspândit pe la toate casele mari ale fotbalului modern: „Protagonismo‟.

*

Într-un fel sau altul – dar niciodată în mod identic. Adevărul e că toți studenții lui Bielsa, de la Guardiola, care l-a ridicat mereu în slăvi, la Pochettino, cel care l-a susținut în procesul de obținere a unei vize pentru Anglia, l-au imitat și din altă privință. Au luat doar ce-i mai bun, cum făcea el odinioară cu învățăturile lui Menotti și Bilardo. Și asta pentru că, în forma sa pură, rețeta lui Bielsa nu pune trofee pe masă. Trei titluri argentiniene și o medalie de aur la Jocurile Olimpice din 2004: așa arată palmaresul său în aproape trei decenii de muncă. E un substrat quijotic care contribuie la legendă.

„Dacă fotbalul ar fi jucat de roboți, aș câștiga totul.‟ Poate că-i un citat apocrif, dar îi vine ca o mănușă unui om învins adesea mai degrabă de limitele condiției umane decât de adversari. Cu mult înainte să ajungă pe Elland Road, toată lumea știa la ce se poate aștepta – un început furibund și apoi un colaps extenuat. Alături de conflictele lui cu conducerea, inabilitatea fizică a jucătorilor de a ține pasul cu ritmul impus de Bielsa explică de ce antrenorul n-a rezistat vreodată mai mult de două sezoane la un club. Și niciunul dintre ele n-a avut un program atât de încărcat ca cel din Championship, unde Leeds are de jucat 44 de etape.

Unde mai pui că șederile lui au devenit chiar și mai scurte. Dacă episodul de la Marseille a arătat ca un microcosmos al carierei lui Bielsa – euforie până în iarnă, declin alarmant după – ultimele două experiențe au ajuns o parodie: Lazio s-a trezit confruntată cu demisia la nici 48 de ore după prezentarea oficială, Lille a reușit să-l țină patru luni. Ambele exemple au mai mult de-a face cu neînțelegeri personale, însă lucrurile au arătat nesatisfăcător și pe gazon.

Ceea ce ar trebui să le dea speranțe fanilor din Yorkshire. Pentru că intensitatea la care trăiește Bielsa eșecurile rivalizează cu pasiunea lor extatică. Tot cartea lui Wilson ne ajută să înțelegem de ce înfrângerea, nu victoria, are valoare didactică pentru „El Loco‟, chiar și când e de gravitatea unui 0-6: „M-am închis în cameră, am stins luminile, am tras jaluzelele și am înțeles cu adevărat expresia pe care-o folosim câteodată superficial: vreau să mor. Am izbucnit în lacrimi. Nu înțelegeam ce să întâmplă în jurul meu. Am suferit ca profesionist și ca fan. Am sunat-o pe soția mea și am întrebat-o dacă are vreun sens să-mi doresc ca pământul să mă înghită din cauza unui rezultat de fotbal.‟

Că toate astea se petreceau în timp ce fiica sa era bolnavă demonstrează cât de adânc înrădăcinată e obsesia lui Bielsa – și totodată, rezervele sale inepuizabile de empatie. Pentru fanii lui Newell’s în cazul ăsta, dar nu numai. Etica la care se referea Diaz mai sus nu se rezumă doar la lumea profesională, nu e „etica protestantă‟ elaborată de Max Weber, care moralizează eficiența și rațiunea. Dincolo de fantezii despre roboți, sensibilitatea sa a rămas una profund umană, emoțională.

Doar din prisma asta poți înțelege o conferință de presă aparent bizară, în care își cere iertare de la Hernan Crespo pentru că i-ar fi lăudat acum o veșnicie, bine-intenționat, dar nesincer, maturitatea. Sau una din primele sale inițiative ca antrenor la Leeds: după ce a calculat cât trebuie să muncească un suporter pentru a asista la un meci (trei ore, deși metodologia rămâne neclară), Bielsa a petrecut echivalentul curățând terenurile de la Thorp Arch. Departe de a fi un șpil populist, astfel de gesturi prezintă o altfel de condiție a geniului, un epitet care i-a fost atașat din toate părțile. Nu în antiteză cu omul comun, ci inspirată de el.

 *

Leeds United e pe primul loc în Championship. Patru victorii, două egaluri și un golaveraj de +10 o țin peste Middlesbrough, cu care a remizat înainte de pauza competițională. E devreme, foarte devreme în maratonul ăsta și se vor împlini acuși 15 ani de când s-a jucat ultima oară fotbal de primă ligă pe Elland Road. Deocamdată, spectacolele oferite la Derby sau acasă cu Stoke sunt regula, iar eliminarea din Cupa Ligii contra lui Preston, excepția. Urmează o deplasare grea la Millwall și e imposibil de spus ce fel de „sezon Bielsa‟ vom vedea în următoarele luni. Dar poate că nu asta contează cel mai mult.

Din 1990 încoace, Marcelo Bielsa e aproape unic în abilitatea sa de a transcende dualismul sportiv. Cu el, e greu să te concentrezi exclusiv pe victorie sau înfrângere, succes sau eșec. Peste tot, din Chile până în Mexic, de la Marseille la Bilbao, găsești cântece și declarații, fani și antrenori, toți cu câte o istorisire cu tâlc de oferit când sunt întrebați de el. Stadionul lui Newell’s Old Boys îi poartă numele, Chile l-a onorat pe el, nu pe Jorge Sampaoli, pentru cele două Copa America câștigate, și trei sferturi din naționala mexicană de la Mondialul din 2006 a fost crescută la Atlas, unde a lăsat aceeași amprentă inconfundabilă.

Ca și Premier League, a doua divizie engleză ține cu îndârjire de un excepționalism șovinist. „Mick McCarthy spunea că nu poți juca fotbal tippy-tappy aici, o să ți-o iei pe cocoașă,‟ își amintește Angel Rangel, fostul căpitan al lui Swansea, în The Independent. Că e tiki-taka sau „protagonismo‟, Insula a fost mereu suspicioasă față de orice valori care n-au treabă cu înălțimea sau determinarea – de fapt, față de idealism în general, fie el de natură sportivă sau filosofică. 

Contactul cu importuri de top ca Guardiola, Pochettino sau Klopp a creat destul spațiu pentru ca venirea lui Bielsa să fie primită cu interes, nu cu scepticism. De vreme ce câțiva oponenți au fost spulberați deja, atitudinea asta va prima în continuare. Dar mitul despre care vorbea MacInnes în The Guardian are prea puțin de-a face cu scoruri, puncte sau goluri. Dacă vrei să vezi unde se simte deja impactul – și unde va rămâne probabil imprimat – hai să-l ascultăm din nou pe Alioski:

„Vrea să schimbe mentalitatea. Să transmită că suntem curați. Să poți vedea asta în vestiar, după meci.‟

Dirty, dirty Leeds, una dintre cele mai disprețuite campioane ale Angliei, „The Damned United‟ pe care David Peace o literariza ca Nemesis pentru marele Brian Clough – nu-i de mirare că Bielsa nu se desparte de găleată. Va avea nevoie de ea.