Farul din Făgăraș: povestea noului refugiu de la Călțun, adăpost pentru cei care rătăcesc în vârf de munte

Nu cred că voi uita curând vijelia care a încercat să mă doboare într-o seară de toamnă acum șase ani, printre bolovanii din Făgăraș. Era prima mea vizită în masiv și coborâm de pe Negoiu la refugiul Călțun (2135 m). Eram șase, toți obosiți, flămânziți, tăcuți, cu frontalele mereu în pământ, ca să distingem pe unde călcăm.

Străbătusem deja jumătate de creastă cu casa în spate când am prins pe Vârful Negoiu un apus de-mi venea să spun „eu aici rămân, voi vedeți-vă de vieți liniștiți”. Se însera, noi coboram de pe vârf printr-un tobogan de stânci denumit încurajator Strunga Dracului și ne gândeam la tabla de la Călțun pe care urma să ne întindem oasele în vreo două ore, ca la un hotel de cinci stele. Ce-l făcea să pară luxos era factorul inaccesibil. Părea că n-o să mai ajungem niciodată la el, pentru că după zece ore de mers cu rucsacuri de 60 litri pe creasta Făgărașului sus, jos, sus, jos, ne venea să campăm acolo, pe bolovani. Până când unul dintre prietenii mei a strigat că-l vede. Acea cutie de tablă care ne-aștepta lângă lacul Călțun, la 2135 m, care ținea pribegii la adăpost, cu ușa descuiată.

Pe măsură ce ne apropiam, vântul bătea și mai tare, cum nici în creastă nu bătuse până atunci. Am tras tare de ușa metalică și am intrat toți șase. Entuziasmul ni s-a scurs repede pe sub geci când am studiat zona ca-n Dosarele X, la lumini slabe, colțișor cu colțișor. Colțișor ocupat după colțișor ocupat. Oameni sforăiau pe tabla de jos și pe cea de sus, iar pe podea erau mulți bocanci înghesuiți. Băieții s-au luptat cu vâjul afară și au pus cortul, noi, cele trei tipe, ne-am făcut loc printre ceilalți, înghesuită fiecare pe câte-o bucățică de tablă, am foșnit saci de dormit, am tras fermoarele până a doua zi, când ne-am trezit în rai. Dacă există, sigur începe în Făgăraș, dimineața.

Abia trecusem de o noapte vijelioasă, cu tabla bălăngănindu-se la urechile noastre. Mi-am găsit pe bâjbâite bocancii, mi-am luat geaca și am ieșit la aer și la nevoi fiziologice. Am uitat de ele imediat ce m-am uitat în dreapta refugiului, unde într-o vale începe traseul care duce la tunelul de la Bâlea Lac. O mare de nori grași ne invada. Un soare puternic își făcea loc printre ei și în roșu-mov-portocaliu picta albul lor pufos. M-am frecat bine la ochi și m-am mai uitat o dată. Urcam deja de vreo doi ani prin munți, dar era prima oară când prindeam covorul de nori la picioare, la răsărit. Până-n ziua de astăzi, rămâne cel mai fain răsărit la care-am fost martoră vreodată. Atunci am înțeles de ce tabla ruginită care ne adăpostise la Călțun era de cinci stele, cinci flori de colț, de zece cu felicitări.

În spatele meu, lacul Călțun oglindea găleata de stâncă în care ne aflam și prin care coborâsem pe-nserate. Acum recuperam cu sute de poze, pe aparate și pe retină. Nu mă săturam și nu voiam să plec, deși aveam drum lung și-n față. Lacul și Refugiul Călțun au rămas de atunci locurile mele preferate din munți. Au trecut ani, eu am descoperit și altele, dar niciunul cu vederea de la Călțunul meu vechi de 40 de ani. Până în septembrie 2015, când mi-am promis că trebuie să văd și eu noua căsuță apărută în același peisaj.

La Călțun a aterizat în vara lui 2014 un refugiu proaspăt și verde, care cântărește opt tone. E colțuros și straniu la prima vedere, cu o turlă cu geam în vârf, cu fundație metalică așezată pe bolovani, care miroase a lemn proaspăt șlefuit. Noul refugiu de la Călțun a zburat acum două veri cu elicopterul de la Cârțișoara, unde a fost construit, și e munca unei echipe de aproximativ 50 de oameni – ingineri, voluntari, salavamontiști, iubitori de munte – coordonați de arhitectul Marius Miclăuș. E construit din lemn, e protejat de metal la suprafață, are panouri solare pe acoperiș și leduri înăuntru, care luminează noaptea, ca să nu mai bâjbâie oamenii care ajung târziu la refugiu. Pe acoperiș e un geam rotund – totodată și intrarea de iarnă, pentru zilele în care zăpada e mare, continuat cu o scară interioară pe care să cobori în căsuță. Prin ferăstruica din turlă poți pândi stelele în nopțile cu cer senin. Locuri de dormit sunt 19-20, pe jos și pe un nivel suprapus. O masă lungă cu băncuțe pentru mâncat și stat la sfaturi în jurul unei hărți întâmpină în mijloc. Există o mini-bucătărioară cu rafturi în colțul drept, după priciuri și o încăpere separată, sub cheie, pentru Salvamont Sibiu, în care au loc vreo trei-patru oameni să doarmă.

Proiectul a fost o provocare pentru toată echipa – de la design până la transport. Refugiul este gândit cu materiale eco, pentru a putea fi mutat sau desființat oricând va fi cazul, fără ca cineva să observe că ar fi fost vreo construcție acolo. „Coordonatorul proiectului, Marius Miclăuș, a ales ca material pentru această construcție plăcile de lemn masiv încleiat, ca o alternativă mult mai bună la materialele standard folosite pentru astfel de construcții”, scria pentru revista Dulgherul Marius Șoflete, inginer structurist și membru al echipei, „precum plăcile de policarbonat, table de metal sau structura metalică din profile uzinate, atât datorită proprietăților sale estetice (lemnul rămânând aparent doar la interior) cât mai ales datorită versatilității acestuia și a faptului că permitea foarte ușor realizarea formei dorite și implementarea conceptului far din munți.”

Odată construit farul, a urmat o serie lungă de convorbiri cu pilotul elicopterului MAI, care urma să transporte refugiul pe bucățele la 2300 metri. A venit întâi fundația, au venit pereții, apoi acoperișul și într-un final turla care i-a ținut pe toți cu sufletul la gură din cauza formei atipice și care se balansa atât stânga-dreapta, cât și în cercuri. Putea să dezechilibreze elicopterul cu ușurință. Dacă oricare dintre bucățile din puzzle făcea un balans mai mare, pilotul elicopterului s-ar fi văzut nevoit să-i dea drumul din chingi, în hău, ca să nu-și pună viața în pericol, ca să nu cedeze elicopterul.

Farul nou și verde este la câteva zeci de metri distanță de refugiul vechi și ruginit în care am dormit noi acum șase ani. Ambele se joacă v-ați ascunselea dacă în Făgăraș se lasă perdeaua de ceață și te poți învârti ceva timp până să le dai de urmă. Sunt amplasate într-una dintre zonele des frecventate din masiv. Legătură cu traseele de creastă, la două ore distanță de Vârful Negoiu, la vreo trei de Bâlea Lac, Călțun este un punct de intersecție pentru montaniarzi, alpiniști, schiori, turiști care se aventurează neechipați corespunzător și sună la salvamont, oameni echipați și responsabili, pe care pur și simplu îi prinde vremea rea pe drumul spre/ de la înălțimi.

Despre noul refugiu am ascultat povești de la echipă în seara în care au lansat la Sibiu și un mini-documentar – Ia A(l)titudine – Cartografia unui timp dăruit – semnat de Olimpiu Vuia, despre cum a luat naștere refugiul, despre nopți nedormite și schimbări de planuri, despre oamenii care l-au cărat, asamblat și finisat. Despre cum au fost cei mai norocoși oameni în ziua asamblării, pentru că vremea a ținut cu ei ca niciodată. Vântul, alte dăți neiertător, stătuse cuminte în ziua aceea de august, parcă acceptând nevoia căsuței acolo, pe una din principalele coame ale Făgărașului. Oricine a trecut pe la Călțunul vechi sau Călțunul nou are o poveste de spus. Pentru că Făgărașul, cu personalitatea lui proprie, te trece prin probe cu nori și ceață, ba-și dezvăluie o bucată de perete, ba se acoperă până-n creastă, speriat.

Importante sunt și poveștile care iau naștere de acum încolo, prin cei care-i vor trece pragul în următorii 40-50 de ani, pentru că toată lumea speră ca noul refugiu să aibă viață lungă. Pot fi frații tăi care prind vreme proastă pe Negoiu și se retrag rapid la refugiu, pot fi prietenii tăi alpiniști care vor să se odihnească după un traseu solicitant de iarnă, poți fi tu unul dintre amărâții cocoșați și obosiți, la prima tură în Făgăraș.

Pot fi povești care se termină cu bine datorită amplasării unui refugiu nou cu o ușă strașnică, ce-și invită montaniarzii și la confort, nu doar la adăpost. E un submarin colțuros și futurist de opt tone, picat din ghearele unui elicopter și aranjat cu grijă, modul după modul. Mi-ar plăcea să aud că modelul este preluat și spre alte creste din România, mi-ar plăcea să văd Făgărașul cu mai multe copii de Călțun, să întregim un puzzle de siguranțe în Carpați.

Cel mai mult mi-ar plăcea însă ca oamenii care trec pe acolo să aibă grijă de bucățile de puzzle la care alții au muncit. Să pășească cu grijă, să se uite în jur și să înțeleagă că nu vorbim niciodată de apariții peste noapte. Nici vechiul refugiu de la Călțun, nici cel nou, nici altele nu au fost construite bătând din palme, ci prin muncă. Cu pus umărul, cum pomenea unul dintre salvamontiștii care au ajutat la construirea celui vechi. Mi-aș dori să ne gândim mai mult cât de util e iarna, la temperaturi în minus, când îți recapeți energia acolo, la o supă sintetică făcută la primus cu zăpadă topită. Mi-ar plăcea să înțelegem cât mai mulți că un borcan gol atârnă întotdeauna mai puțin decât unul plin și că e firesc să strângem în urma noastră. La înălțime să ne purtăm la înălțime. Sau ca la noi acasă. Făgărașul este, din păcate, unul dintre masivele cele mai încărcate de gunoaie. De la sticle de plastic, conserve ruginite și alte minunății care nu sunt biodegradabile.

În noul refugiu care mirosea a lemn proaspăt șlefuit am găsit pe masă o pungă cu multe șervețele umede îndesate în ea. Nu cred că atârna mai mult de câteva zeci de grame. Câteodată comoditatea câștigă la părăsirea refugiilor, gând care se bate cap în cap cu ideea de a urca până la 2000+ m cu un rucsac încărcat, deci renunțare la comoditate.

Bătrânul refugiu de la Călțun care ne adăpostea acum șase ani era în toamna trecută o ghenă. Gunoaie pe care de cele mai multe ori echipa salvamont le duce jos. Eu cred totuși în schimbări și oameni raționali. Drept dovadă, bucuria nouă, farul verde pe care vă invit să-l descoperiți într-o plimbare prin Făgăraș. Acum, dacă sunteți echipați bine, la vară dacă nu vă place frigul. Doar să mergeți cu atitudinea potrivită, pentru că nu totul ni se cuvine.