Fotbalul fără spectatori. Sau șansa de a redescoperi, „ciné-vérité”, intimitatea pierdută a fotbalului

Ciprian Rus 19 mai 2020
Fast
Împarte cu alții acest articol

Fotbalul a început ca o distracție exclusivistă, de club, o luptă între două trupe de băieți cu stare. 22 de băieți și o minge, 21 și o minge dacă vreunul uita de el la o partidă de vântoare, i se îmbătase valetul care conducea șareta ori călcase strâmb la „încălzire”. Fotbalul a început fără spectatori și fără jucători rezerve, fără gradene și fără jurnaliști și – iar asta avea să-i și grăbească expansiunea – fără prea multe reguli. Un joc simplu și direct, căci fotbalul a început fără ca pasa să se fi inventat încă.

*

Fotbalul renaște la fel, generație după generație, în curtea școlii, în clasa I, cu același vechi sistem „un portar și restul atacanți” de la 1800 și ceva – toamna, când încep școlile – cu aceeași buluceală în jurul mingii, moștenită din molul rugbistic, în care fiecare purtător de balon încearcă să spargă încercuirea de unul singur, până pierde posesia și vine altul din „linia a doua” și tot așa: pasa se deprinde cel mai devreme prin clasa a II-a sau a III-a.

Primii suporteri apar abia printr-a IV-a, la primele meciuri dintre clase. Și, brusc, vezi că altfel joci când te simți privit de colega din banca a doua pe care, dintr-un motiv pe care nu ți-l poți explica încă, simți nevoia să o impresionezi. Atunci deprinzi farmecul fotbalului cu spectatori, căci și la „pitici”, la grupa de juniori a echipei-fanion din localitate, joci ani buni până să apară, la marginea terenului, altcineva în afară de o mână de părinți exagerat de grijulii față de copiii lor.

Cu timpul, în adolescența timpurie, ești atât de obsedat de fotbal că începi să uiți de lumea din jur. Ești tu cu tine și cu colegii de echipă, descoperi, fascinat, toate detaliile intime ale jocului, toate finețurile care scapă meciului văzut la televizor, fie el filmat cu 20 de camere și cu super-aparatură de captare a ambientului.

Simți asprimea gazonului când bagi o alunecare, auzi sunetul sec când sare brazda după o degajare din colțul careului mic, intuiești oboseala adversarului de bandă, care gâfâie pe lângă tine când o dai lungă pe lângă el, știi că trebuie să mai încerci asta, că de fiecare dată îți va fi mai ușor, te înfiori când auzi scrâșnetul apărătorii după un „material” băgat unul dintre fundașii lor. 

În fine, în liniștea din jur, în zilele bune, poți să auzi „tiki-taka”, ritmul sacadat al paselor când jocul merge uns, muzicalitatea subtilă, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești, a fotbalului frumos.

La început, când ești prea emotiv, prea obosit ori prea dezorientat auzi colegul de linie cum te dirijează – „Fără fault!”, „Mai la stânga”, „Strânge!”, „Ieși!”, „Liber!” – auzi, cum nu! – și ocara vreunui antrenor care își pierde cumpătul. 

Dar auzi și tăietura fină a unei pase „meserie” peste apărarea adversă, îți auzi gândurile, pe repede înainte – „Preiau?”, „Trag direct?” – și-apoi, până să îți răspunzi, instinctul ți-o ia înainte, dai cu sete la colțul lung – nimic nu se compară cu sunetul șiretului plin, tras cu sete, din vole.

Ba nu, e sunetul acela unic, uneori metalic, când prinzi vreo bară de susținere, alteori catifelat, când dai direct în „ațe”, al mingii care scutură poarta din toate încheieturile. Tocmai ai marcat golul vieții tale. „Bine, măăă!” și câteva aplauze din spate, acoperite de scatoalca sonoră primită peste ceafă de la căpitanul echipei. Nu e nimeni să pună vreo melodie triumfalistă la stația de sonorizare – care stație de sonorizare?! – nu e nimeni să se extazieze la reușita ta, ești aproape sigur că băieții de la bloc vor crede că fabulezi când le vei povesti, pe seară, ce gol ai dat. Ești doar tu cu tine și cu colegii de echipă. Și e bine așa.

*

Democratizarea fotbalului, ieșirea lui rapidă din epoca exclusivistă și deschiderea lui spre lume i-au adus „jocului frumos” o uriașă popularitate, care se traducea, în lumea pre-Covid, prin stadioane pline, baruri înțesate de amatori de meciuri bune, audiențe TV nemaipomenite. Iar meciurile Champions League – probabil cel mai impresionant show al timpurilor moderne, cu manuale de stil TV groase de un lat de palmă, cu o identitate vizuală care-ți fură ochii, un imn propriu cu adevărat emoționant, cu cadre studiate și, da, și cu imagini cenzurate, la o adică – au dus fotbalul modern la nivel de superproducție.

E greu să mai vezi fotbalul altfel decât în „format Champions League”. Cupa Mondială din Africa de Sud, jucată pe alt fel de stadioane, pe timp de zi, cu un alt gen de public, în sunet de vuvuzele, a părut un spectacol de ligă mediocră, în ciuda numelor grele de pe teren. La fel par și unele meciuri inter-țări, ce să mai zicem de producția Ligii 1?!

Fotbalul nu mai poate fi gândit fără spectatori și fără telespectatori. Parte din evoluția și din succesul fotbalului ține tocmai de popularitatea lui fără egal, ține de pasiunea de dincolo de pasiunea din teren.

Dar ceea ce simțim în „noua normalitate” de după relansarea Bundesligii e lipsa show-ului. Iar detaliile care acum ni se par, poate, unora, exagerat de fruste, precum sunetul apărătorilor care se lovesc unele de altele, nu sunt altceva decât realitatea, intimitatea acoperită de vuietul fotbalului-spectacol.

În curtea școlii, pe maidanul din spatele blocului (acolo unde mai există), pe terenurile de sintetic din parcuri, în ligile mici, unde jucătorii și staff-ul sunt mai mulți decât spectatorii, fotbalul a rămas același. „Football ciné-vérité”.

Abonează-te la newsletter
Happening now