„Ganando como el mejor‟: mai bună decât Marseille în finala Europa League, Atletico Madrid gustă din nou gloria europeană

Danny Coposescu 17 mai 2018

În versurile imnului pitoresc al lui Atleti se vorbește, între altele, și despre rituri sentimentale care trec din generație în generație, chiar dacă timpul a luat-o la fugă și n-a mai lăsat multe repere familiare în urmă. Încă se cântă despre Manzanares și vechiul Vicente Calderon, teritoriile însuflețite ale unei comunități care nu e niciodată doar imaginată, ci mereu legată de un „aici‟.

Virtuți universale împletite cu identitatea clubului, chiar și dacă acum, cei care poartă cu mândrie numele de „Suferinzi‟ încearcă să prindă rădăcini pe Wanda Metropolitano, la 12 kilometri de fostul cămin. Atleti luptă – și nimeni n-a luat mai în serios calitatea asta decât Diego Simeone, pentru care misiunea pare să fie făurirea unei echipe care să personifice perfect tot ce se aude din tribune. Atleti joacă frumos – și nu-i mereu ușor să convingi o lume întreagă să-și dea jos ochelarii pătați de stereotipuri și să se uite mai atent. De la Koke la Saul, de la Torres la Griezmann, e prea ușor să uiți ce talente strălucitoare îmbracă tricoul dungat.

Dar, mai mult ca orice, Atleti câștigă – în Spania și din nou în Europa. După traumele din finalele Champions League, fanii lui Atletico Madrid încă nu sunt pregătiți să renunțe la suferință ca aspect definitoriu al pasiunii lor. Dar Simeone și colectivul ăsta cu siguranță le-au oferit cel puțin la fel de multe motive de sărbătoare.

Atletico Madrid 3-0 Marseille

N-ai fi găsit mulți oameni care să s-o facă pe Marseille favorită înainte de finala asta. Dar merită menționat că, de vreme ce s-a jucat la Lyon, arena n-avea cum să fie tocmai neutră. Pentru fiecare madrilen, în stadion s-au strecurat cel puțin doi susținători francezi, ceea ce a făcut atmosfera să semene, spre îngrijorarea lui Atleti,  puțin prea mult cu Velodrome.

Poate vacarmul ăsta ostil explică și de ce „Olimpicii‟ au început mult mai bine. Nu că jocul lui Simeone s-ar baza prea mult pe posesie, dar ocazia lui Germain cu siguranță nu făcea parte din plan. Doi metri de spațiu aerisit i-au ajuns lui Payet să-l pună pe atacant într-o poziție grozavă. Faza asta se întâmpla în minutul patru și avea să rămână apogeul serii pentru Marseille. O bazaconie de finalizare din partea lui Germain a pornit alunecarea abruptă a francezilor.

În formația lui Rudi Garcia s-a ars o siguranță fundamentală după ratarea lui Germain. Întâi, Anguissa a uitat în cel mai prost moment cu putință cum se controlează o minge, iar căpitanul lui Atletico, Gabi, pândește și noaptea în pat ocazii ca asta. Din pasa lui simplă, Griezmann a rămas singur cu Mandanda și le-a arătat compatrioților cum se tratează ocaziile bune.

„Nu vreau să ne părăsiți, dar sunt toate șansele ca meciul să se și termine 1-0,‟ a spus, mai în glumă, mai în serios, Emlyn Begley de la BBC. Dacă situația dădea deja semne neliniștitoare pentru Marseille, ce s-a întâmplat 10 minute mai târziu a pus capăt speranțelor pentru trei sferturi din Stade de Lyon. S-au ros multe unghii pe tema stării fizice a lui Payet. Când dirijorul cu banderola de căpitan s-a prăbușit pe gazon și au început să curgă lacrimile, nimeni n-a rămas cu dubii. Ceea ce trebuia să fie punctul culminant pentru un om care are clubul ăsta în suflet, s-a dovedit a fi o tragedie personală.

Și colectivă, pentru că Marseille n-a mai reușit să depășească combinația asta de croșeu și upercut. Dimpotrivă, după ce Griezmann și Koke au combinat fulgerător imediat după pauză pentru dubla atacantului, n-a mai rămas decât umbra unei lupte, cu nimeni care să arunce prosopul alb în ring. Că și Rudi Garcia a rămas groggy se vede din eternitatea de care a avut nevoie pentru a schimba ceva. Vârful Mitroglou a intrat abia după minutul 75 și faptul că a lovit aproape instantaneu bara a stârnit și mai multă ciudă că n-a primit mai mult timp pe teren. Ghinionul ăsta a fost și ultima picătură pentru Marseille, care s-a dezumflat complet. Gabi a răsucit cuțitul o ultimă oară în ultimele secunde, înainte ca totul să fie desăvârșit odată cu intrarea lui Fernando Torres, la ultima apariție pentru echipa la care și-a început drumul, la vârsta de șapte ani.

Imaginea lui Torres ridicând cupa împreună cu Gabi te plimbă prin lumea despre care tot cântă fanii lui Atleti. Lupta și jocul frumos, legate una de cealaltă prin loialitate și dedicare. Rezultatul? Al șaselea trofeu în șase sezoane sub Diego Simeone, care l-a egalat pe Luis Aragones la capitolul ăsta. Într-o perioadă în care fotbalul spaniol domină aproape neîntrerupt competițiile europene, cu opt din ultimele nouă trofee disponibile, o eră care trebuia să aparțină ba lui Real, ba Barçei, „Suferinzii‟ continuă și ei să câștige.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.