Industria Mixed Martial Arts crește datorită femeilor din cușcă. Cum va fi după prima luptă a unei românce în circuitul UFC?

Când, la sfârșitul lui decembrie trecut, Google aprindea lumina în departamentul ei de statistică, pentru a ne spune ce anume am căutat cel mai des anul trecut, în topul celor mai căutați sportivi au apărut, pe prima și a doua poziție, Ronda Rousey și Holly Holm, două luptătoare de Mixed Martial Arts (MMA).

Iubită de unii și urâtă de ceilalți, Ronda Rousey este cea mai cunoscută sportivă din SUA. Iar când Holly Holm a reușit să facă ceea ce părea imposibil – să o învingă pe CeaDeNeînvins – lupta lor a devenit bârfa internetului. S-au spus și scris de toate, unele subțiri, altele mai grele: că MMA nu e sport, e entertainment, iar luptătorii nu sunt sportivi, ci artiști; că nu ar trebui să plătim ca să-i vedem pe alții dându-și pumni și picioare, că lumea ar trebui să știe mai bine de atât, etcetera, etcetera. Toți au avut o părere, iar opiniile s-au bătut ca-n cușcă. Totuși, puțini au fost în stare să contrazică ideea că imensul succes al luptelor MMA se datorează, în mare măsură, fetelor.

Cu bagajul acesta am ajuns în sălile de sport și spectacol de la noi, unde fetele sunt puține. Și înainte să-ncercăm răspunsuri la întrebările mai grele, am vrut să cunoaștem mai bine sportul și echipele care-l promovează. Textul de mai jos este primul dintr-o serie mai lungă.

*

Dacă închizi ochii pentru câteva secunde, chiar când intri în sala de antrenamente a clubului Absoluto Fighting Center cu saltea albă la care aproape ajung sacii de box grei de vreo 50 kilograme, o să crezi că ai în jur o haită de lupi care au stat strânși în lanțuri multă vreme, iar acum își doresc cu toată ființa evadarea, libertatea.

Ai să auzi răgnete scurte, regulate. Pumnul în sac și răgnetul, pumnul și răgnetul. Dacă pumnii prind viteză, la fel și răgnetele. Și lanțurile sacilor se zgâlțâie agresiv. În unele seri, dacă treci pe strada din fața sălii, ai să vezi – pe aceeași saltea albă – oameni luptându-se unii cu alții: picioare încolăcite în jurul unui gât, mâini împleticite, unul cățărându-se pe altul, altul trăgând de mâna celuilalt. Ai să auzi palma cum lovește de două ori salteaua, spatele partenerului, piciorul lui sau orice e la îndemână, în semn de capitulare. Unii dintre ei sunt profesioniști și se antrenează pentru competițiile Mixed Martial Arts (MMA); alții, amatori, se antrenează după puterile lor, după disponibilitate.

Artele Marțiale Mixte implică exact ce spune numele – mai multe stiluri de luptă, atât în picioare, cât și la sol. MMA e complex, solicitant. Cei și cele care intră în cușcă să lupte pot veni după ani de antrenamente și competiții de box, kickboxing, ju-jitsu, karate și altele. Însă MMA (mai ales la nivel profesionist) atât de iubit în SUA, abia își face, de câțiva ani, loc în România (despre istoria luptelor mixte, în curând). După aproximările mai multor oameni implicați în comunitate, am avea între câteva zeci și câteva sute de sportivi în comunitatea MMA (acei „câteva zeci” ajung în cușca profesionistă), dar avem amatori și profesioniști deopotrivă, cu gale dedicate, fiecare. Unii, pasionați și atât, practică doar la sală. Aproximarea este vagă, întrucât nu există o bază de date dedicată luptătorilor români.

Cea mai puternică gală dedicată luptătorilor profesioniști din România este RXF (Romanian Extreme Fighting). Dacă ai fi fost la ultima gală RXF (22) din capitală de la Circul Globus, ai fi urmărit jocul reflectoarelor din jurul cuștii. Ai fi văzut statuia cu cei doi elefanți ascunsă în spatele unui monitor pe care rulau secvențe din luptele altor gale RXF. Era trecut de ora opt seara, și oamenii care-și cumpăraseră bilete ca să vadă spectacolul MMA încă-și căutau, cu jumătate de față afundată în punga cu floricele, locurile prin sală. Fetele în chiloți și sutiene negre (ca de gală) brand-uite cu literele RXF păzeau cușca și-și făceau selfieuri cu zâmbete largi. Selfieuri peste selfieuri și-n sală. „Frate să fii atent, că la ăștia nu e cu reluări”, glumeau trei prieteni. Și sala cu scaune albastre se umple treptat cu tot felul de oameni.

Băieți cu șepci cu cozoroace drepte trag de mână fete pe tocuri cui, multe tricouri negre inscripționate fie cu  „MMA”, „fight”/ „fighter”, câțiva băieți în cămăși, câțiva singuratici plictisiți cu ochii în telefon, așteptând să înceapă, chelioși solizi și tatuați, cu un mers agale. În jurul cuștii, pe scaunele roșii VIP sunt luptători care nu fac parte din programul serii, antrenori, prieteni. Curând încep și probele de microfon cu prezentatorul la costum, luminile scad și mai mult, animatoarele care-și făceau selfieuri încep încălzirea în jurul cuștii.

„Candy shop”, a lui Cincizeci de Cenți, duduie în boxe, fetele încep să se unduiască, să se clatine, să vânture părul, să se agațe de plasă. Candy shop intră și-a doua oară, alături de alte câteva bumțăieli, după care Marius Vintilă, gazda serii, introduce luptătorii: „Doamnelooor și dooomnilor, ladieeees and gentleeemeen, „Aaandreeei Vaaasinca” în colțul roșu. Luptătorii sunt filmați cum intră, fiecare pe coloana sonoră proprie și proiectați pe ecranele de deasupra cuștii. Urmează CV-ul, fight-pass-ul fiecăruia: clubul la care se antrenează, greutatea, înălțimea, antrenorul, victorii și înfrângeri, familia de sporturi din care provine. „21 de lupte, dintre care 19 pierdute și două câștigate”, „are 123 de kilogrameee”.

Ajunși în fața cuștii, luptătorii își dau tricourile jos, sunt controlați în gură pentru proteză, apoi lăsați să intre. Fiecare are un ritual al său. Unii fac o tură de cușcă în pas tandem, salutând publicul, alții salută cu pumnul încordat și agitat. Poarta cuștii se închide, iar înăuntru rămân doar luptătorii și arbitrul care-i întreabă pe oponenți dacă înțeleg regulile, dacă sunt pregătiți. După ce semnalizează prezența juriului în trei unghiuri din afara cuștii, arătând spre ei „judge, judge, judge”, arbitrul dă liber la luptă.

Așa începe tatonarea terenului, încep primii pumni, învârteala din cușcă, lipirea de plasă, găsirea unei modalități prin care să ieși din încurcătură. Luptele de MMA se întâmplă atunci și acolo. Luptătorii își cunosc corpurile unul altuia încă din primele zeci de secunde ale primei rundei. Cu fiecare braț blocat, cu fiecare cap strâns la subțioară, cu fiecare cățărare a unuia pe spatele celuilalt, cu fiecare picior ridicat la bărbia adversarului, loviturile devin mai greu de dus la capăt. Treptat, oboseala intervine și totul intră într-un soi de reluare, pumnii curg mai lent, corpurile luptătorilor la fel. Antrenorii se agită, țipă, încearcă să-i îndrume. „Lucrează-l la piciooor, la piciorul drept”, „Ieși de acolooo!”, „RIDICĂ-TE, RIDICĂ-TE!”, „Așa, bravo, excelent!”. Unii luptători ascultă, alții fac cum cred ei de cuviință. Unii rezistă într-o poziție inconfortabilă până se termină al cincilea (și ultimul) minut din prima rundă. „15 secunde, 14 secunde, hai că poți, rezistă!”, vine iar susținerea de la antrenor. La pauză, antrenorul fuge în cușcă, îi dă luptătorului apă, îl șterge pe față, îi face aer cu prosopul. Când pauza se termină, una dintre fetele cu păr lung și sutien RXF ridică un cartonaș cu runda a doua și dă o tură de cușcă.

Pe abdomenul unuia dintre luptători se vede sângele rămas de la nasul sau de la buza adversarului său. Băieții reiau sparring-ul și, destul de curând, se ajunge la sol. Unul dintre ei e trântit pe spate, celălalt călare pe el, imobilizându-l, începe să trimită pumni către față – stângul, dreptul, iar stângul. Îți amintești de imaginea din sala de antrenamente, cu răgnetele. Numai că luptătorul nu mai lovește într-un sac de data asta. Cel de dedesubt își aduce mâinile în dreptul feței, cel de deasupra câștigă curând printr-un TKO (Tehnical Knock Out).

Technical Knock Out, technical everything. Tehnica este probabil cuvântul cheie în MMA. Felul în care îmbini mișcările, felul în care-ți surprinzi adversarul sau nu, dacă devii previzibil și ataci prin aceleași mișcări pe care celălalt a învățat deja să le contraatace, felul în care știi să-ți folosești și să-ți administrezi avantajele (că sunt cunoștințele tale de la sol, că e rapiditatea cu care te înfigi în picioarele celuilalt luptător, că descoperi mișcări proprii). Cel mai important, felul în care-l lași pe celălalt fără pic de spațiu personal. Folosită în contextul MMA, noțiunea de spațiu personal poate fi considerată o glumă, însă cred că MMA este și despre asta. O permanentă luptă de a-l lăsa pe celălalt fără spațiu, de a-ți apăra și recăpăta spațiul tău personal. Fără jumătatea lui de teren, fără plasă, fără armă. Fără nimic. Ești tu și cineva care vrea să-ți fure tot spațiul și cât mai mult din aerul pe care-l respiri. Și viceversa.

Publicul simte și el, reacționează, vrea mai mult. Dacă e un meci scurt – de 1-2 minute – „păi dac-or fi toate așa, eu plec acasă”, spunea un spectator la aceeași gală RXF. Nu știi dacă se referă la faptul că au fost lupte prea scurte sau pur și simplu plictisitoare pentru ochii lui (sau amândouă), deși e greu să găsești plictisitor un eveniment MMA. Am strâns ochii de câteva ori și m-am uitat printre degete ca să văd totuși rezultatul. Nu știu de ce plecasem de la premisa c-o să văd mai mult sânge, însă n-a fost despre asta. Doar despre mâna potrivită pe după umărul potrivit, exact în momentul potrivit. Apoi victorie pentru unii, palma care bate de două ori salteaua pentru alții. Finalizarea, „the submission”. Prin armbar, prin lovituri de pumni, prin ștrangulare.

Lupta fetelor a fost lăsată pentru final, și oamenii începuseră deja să-și dosească pungile de popcorn lângă scaune și să se strecoare spre ieșiri. „Fetele întotdeauna sunt mai rele”, comentau câțiva băieți, fofilându-se: „uită-te și tu, sunt ca hienele”. Dacă spunem c-ar fi câteva sute de luptători la noi, dintre care câteva zeci care trec și prin circuitul profesionist MMA, fetele de la pro nu sunt mai multe de zece.

Una dintre ele este Cristina Stanciu (22 ani), care a învins și ea în cușca din RXF și care ar fi trebuit să fie acolo și în seara aceea de martie, însă după cinci lupte din cinci câștigate a fost aleasă să facă parte din promoția UFC, pe 10 aprilie, la Zagreb. Cristina ajunge acolo unde strălucește deja idolul ei, Ronda Rousey și totodată este pentru prima oară când România este reprezentată în cea mai mare industrie a Artelor Marțiale Mixte. „Dacă ai fost ales de cei de la UFC, înseamnă că ai făcut ceva bine, însă pentru ei nu e de ajuns să fii un sportiv bun, puternic. E vorba și despre atitudine”, ni s-a mai atras atenția din familia MMA-ului românesc. „Atitudinea din afara cuștii contează enorm”. Reușita Cristinei a fost anunțată de Vintilă, la gala RXF de la Circul Globus. Rujată, purtând o bluză roșie, bruneta Cristina a intrat în cușcă și a spus că ea este dovada că poți ajunge unde-ți dorești și că dacă va lupta pentru titlu (cândva), va insista să lupte în România.

Dana White, președintele UFC, asculta la un moment întrebările unui reporter curios de popularitatea UFC-ului, transformat în religie pentru mulți. White răspunde simplu – „Ai fost vreodată la un eveniment UFC? Este cel mai complex show pe care-l vei vedea vreodată”. Pe lângă asta, cu toții înțelegem luptele, adăuga White, luptele sunt în ADN-ul nostru încă de pe vremea grotelor.

Cristina Stanciu, reprezentanta Clubului Absoluto Fighting Center, o întâlnește la Zagreb pe ucrainianca Maryna Moroz, care a debutat în UFC în 2015 și a câștigat în prima rundă, prin finalizare la sol. Armbar-ul este metoda ei preferată și, ținând cont că și Cristina are un istoric în finalizare pe saltea, sunt clar șanse să le vedem și pe cele două la sol, scriau cei de la UFC, analizând luptele care urmează la Zagreb. Deși Stanciu este agresivă, specialiștii îi dau mai multe șanse lui Moroz, care vine din lumea boxului. Aceiași specialiști ai UFC ne avertizează, totuși, că aici vorbim despre MMA, „deci orice este posibil!”

Căutând să înțelegem cât mai bine fenomenul MMA din România, dar și imensa industrie UFC, am urmărit-o pe Cristina Stanciu la Zagreb. Cum evoluează lucrurile veți citi în curând pe Lead.ro. Până atunci, ascultați și soundtrack-ul perfect, care ne urmărește de când am început documentările.

*

Like nothing you’ve ever seen before
Watch closely as I open this door
Your jaws will be on the floor
After this you’ll be begging for more

Ladies and gentlemen good evening
You’ve seen that seeing is believing
Your ears and your eyes will be bleeding
Please check to see if you’re still breathing

Hold tight cause the show it not over
If you will please move in closer
Your about to be bowled over
By the wonders you’re about to behold here.

*

Detalii despre show-ul din Zagreb aici.