It is NOT coming home. Croația trezește Anglia dintr-un vis frumos, se califică în prima ei finală de Cupă Mondială!

Danny Coposescu 11 iulie 2018

Oare se poate să marchezi prea devreme? În Regatul Unit, e un clișeu cu iz superstițios care rezistă și în vremurile astea mai „științifice‟. Știm că n-are nicio bază în realitate. Dar uite cum începutul furtunos al Angliei nu face decât să trezească din nou spiritul neîmblânzit al Croației, care își depășește oponentul și propriile limite fizice pentru a ajunge în prima finală din istorie.

Croația 2-1 Anglia (după prelungiri)

Cinci minute a durat fatalismul englez. În parcuri sau pe Twitter, întreaga țară a cântat despre una sau alta care se întoarce acasă, dar mulți și-au exprimat o anxietate cu rădăcini adânci. La urma urmei, „fifty years of hurt‟ n-au cum să dispară instantaneu. Dar nici nu trebuie mai mult decât 300 de secunde, când ai un colectiv ca ăsta.

Am vorbit atât de mult despre faze fixe în ultimele patru săptămâni – despre VAR, marcaj, trenulețe și chiar strategii din NBA. Dar când Modric s-a pripit cu o intrare nesăbuită chiar în afara careului propriu, Kieran Trippier n-a trebuit să se bazeze pe nimic altceva decât tehnica de care dispune fiecare englez din echipa lui Southgate, de la apărare până la atac. Șutul impecabil al omului de la Tottenham a dezlănțuit petrecerea în tribune (și acasă) și nevrozele în adversari.

Zlatko Dalic a menționat oboseala firească din lotul croat. Când ai nevoie de lovituri de departajare să depășești atât optimile, cât și sferturile, nu doar mușchii sunt întinși la maxim, ci și nervii. Asta ar explica de ce băieții lui au fost de nerecunoscut în prima repriză. Jucători de clasă mondială, ca Rebic sau Rakitic, parcă făceau pentru prima dată cunoștință cu mingea. Luka Modric a făcut neîncetat naveta între jumătăți, flămând după obiectul muncii – care a stat aproape neîncetat la cei mai limitați membri ai formației: fundașii.

Nimeni nu trebuie să le povestească lui Kane sau Lingard despre slăbiciunile lui Dejan Lovren. Le-au văzut cu ochii lor în Premier League. Dar până și ei au părut surprinși de gafele interminabile ale lui Domagoj Vida, a cărui fiecare atingere s-a transformat într-o invitație insistentă la presing pentru Anglia. Dacă mai pui la socoteală și flancurile evacuate complet de Vrsaljko și Strinic, înțelegi de ce singura dezamăgire pentru Southgate e că ai săi n-au intrat la vestiare cu un scor mai consistent pe tabelă. Dubla ratare a lui Kane, care l-a luat la țintă întâi pe Subasic, apoi bara, va rămâne mult în memoria colectivă a suporterilor.

E clar că Dalic și-a folosit bine cele mai importante 15 minute din cariera sa. Ce s-a spus la pauză trebuie îmbuteliat și pus pe piață, pentru că Croația a ieșit complet schimbată la față în repriza secundă. Cei porecliți „Vatreni‟ s-au scotocit prin buzunare și au mai găsit un pumn de energie. Iar englezii și-au pierdut-o aproape complet. O retragere tot mai consecventă a eliberat în sfârșit spațiul nu doar pentru Modric, ci și pentru Perisic, pe partea stângă.

De acolo a țâșnit aripa lui Inter spre probabil singura centrare bună trimisă toată seara de către Vrsaljko. Kyle Walker n-a putut decât să-și plece capul undeva în preajma ghetei care a adus egalarea în minutul 68 – acolo s-a instaurat din nou și frica de eșec (sau de succes?) a „Albionului‟. Doar că, pentru prima dată la turneul ăsta, ea s-a dus spre poartă. O defensivă atât de sigură până acum și-a pierdut cumpătul și i-a oferit cel puțin două ocazii uriașe aceluiași Perisic, care aproape că a izbucnit în plâns când nu le-a putut fructifica.

E evident cine s-a bucurat mai mult de prelungiri. Anglia avea nevoie disperată de un restart la sistem și Lee Dixon a venit cu alt argument pertinent: „Tot așteptam să obosească și nu se întâmplă. Dar trebuie să se vadă semne în următoarele minute”. S-au văzut într-adevăr semne – că naționala croată joacă cu o amintire proaspătă în cap. Cea din 1998, când medalia de bronz obținută în Franța „a unit o țară întreagă și a făcut-o să se simtă mândră pentru prima dată”, în cuvintele selecționerului din prezent.

O motivație ca asta te ajută să muți și munții – 360 de minute de fotbal în 11 zile sunt un adevărat Everest sportiv. Mai ales când se termină în izbândă. Până la urmă, Trippier a fost cel extenuat, iar Perisic s-a arătat suficient de proaspăt pentru a prelungi cu capul în minutul 109. Stones a fost cu un pas mai lent, în timp ce Mario Mandzukic a fost mai iute ca fulgerul în careu. Așa se scriu legendele: cu un singur șut, de data asta mai departe de brațul lui Pickford, care n-a mai reușit să repete minunile cu care ne-a obișnuit până acum.

Tot o minune e și Croația. Un fotbal măcinat de corupție, care trage până și talente pure ca Modric în mocirlă; o infrastructură sportivă lipsită de orice noimă, o guvernare disfuncțională și un antrenor numit cu 48 de ore înainte de jocul decisiv pentru calificarea la turneul rus. Și totuși, o finalistă eroică, care a depășit cele mai mari provocări imaginabile cu un zel aproape turbat. Păzea, Franța!

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.