„Joacă de copii”: Luis Enrique și lecția Spaniei. Sau ce poți să câștigi chiar și atunci când pierzi

Ciprian Rus 7 iulie 2021
Fast
Împarte cu alții acest articol

Puțini credeau că „La Roja” va face mare lucru la Europeanul din vara asta. Într-o Spanie mai divizată ca oricând – independentiști vs centraliști, progresiști vs conservatori, mornarhiști vs republicani – care trăiește, inclusiv în sport, mai mult din nostalgia vremurilor trecute, până și Naționala de fotbal își pierduse, în ultimii ai, binecunoscuta sa forță de coeziune. Epoca de mare glorie începută acum mai bine de un deceniu – atât la nivel de cluburi, cât și la nivel de selecționată – e fatalmente prea apropiată ca să nu contrasteze cu un prezent mai plin de îndoieli ca oricând – iarăși, nu doar în sport.

Dar dacă a fost un singur om care să creadă până la capăt că Spania aceasta poate da una dintre tușele cele mai pline de culoare ale acestui European atât de amestecat în senzații și în întâmplări, acela a fost, cu siguranță, selecționerul Luis Enrique. Fără să facă mari promisiuni, Enrique a statuat din prima clipă că Spania e una dintre favoritele turneului și că trebuie să își onoreze acest statut. Optimismul său robust a fost întâmpinat cu priviri piezișe la conferințele de presă de dinaintea turneului. „Pe ce se bazează selecționerul?”, s-au întrebat jurnaliștii, parcurgând lista convocaților lui Enrique, un mix de jucători care nu făcea decât să sporească și mai mult contrastul cu „epoca de aur” a celebrei „La Roja”.

Tumultoasa relație cu presa a lui Luis Enrique, încă din vremea când era antrenor la Barcelona, e de notorietate. Reacția impecabilă a breslei jurnalistice spaniole în lunile dureroase petrecute de selecționer la căpătâiul fiicei grav bolnave a netezit asperitățile de altădată. După moartea fiicei, Luis Enrique e un alt om: mult mai transparent, mult mai empatic, mult mai deschis. Asta fără să fie mai puțin principial și mai puțin încăpățânat, așa cum îl știu cei care i-au urmărit traiectoria pe terenul de fotbal sau pe traseele de „Iron Man”. Iar încăpățânarea sa proverbială nu avea cum să nu îl pună pe poziții adeverse față de presă înaintea Campionatului European.

Adevărul e că Luis Enrique făcuse lotul pentru Euro parcă în ciuda presei! Întâi de toate, în condiții pandemice și la capătul unui sezon extrem de solicitant, a ales să ia doar 24 de jucători, nu 26, așa cum îi permitea competiția. A lăsat acasă nume consacrate precum Jesus Navas, Nacho sau Iago Aspas. Apoi, pe listă nu apărea, nici măcar pe post de „mobilizator” al delegației, Sergio Ramos, căpitanul echipei, nerefăcut complet după o accidentare. Întâmplarea că, astfel, Enrique a făcut un lot fără nici un jucător de la Real Madrid îl expunea și mai mult pe selecționer în fața influentei prese madrilene.

Ca și cum toate astea nu erau de ajuns, la puțin timp după anunțarea lotului, doi jucători au fost trecuți în carantină cu COVID-19, printre ei căpitanul pentru Euro, Sergio Busquets. Vreme de mai multe zile, Enrique a făcut pregătirea cu două „bule” diferite, de câte 11 jucători, care nu se întâlneau niciodată. În fața acestei situații, Enrique a ales calea transparenței. A vorbit deschis cu presa, a explicat fiecare pas și și-a întârit de fiecare dată alegerile făcute.

– Nu e complicat să pregătiți un turneu final în aceste condiții?, l-a întrebat presa avidă să smulgă, dacă nu o lacrimă, măcar o lamentare pentru știrile de seară.

– Pe lângă câte am trăit la viața mea, asta e, sincer, joacă de copii. „Juego de niños”, a întărit Enrique, al cărui fost secund de la Barcelona, cunoscutul tehnician Juan Carlos Unzue luptă, de câteva luni, cu o boală degenerativă în stadiu foarte avansat.

*

Spania a început greu acest Euro, cu multe ratări, inclusiv de la punctul cu var, care au pus în umbră munca generoasă a echipei și au confirmat, pe undeva, îndoielile multora. Frustrarea a ajuns atât de mare încât atacantul Alvaro Morata a primit amenințări la adresa familiei pe rețelele de socializare. Enrique i-a ținut spatele jucătorului său. „Morata și încă 10”, a exagerat, la un moment dat, selecționerul, în fața presei, pentru a demonstra încrederea pe care o are în jucătorul său, când a fost întrebat ce rol are atacantul în sistemul său de joc.

Ușor, ușor, Spania lui Enrique a început să arate a echipă – pentru cine a avut răbdarea să privească dincolo de scor. Iar pariurile selecționerului au confirmat, unul după altul, în ciuda unor inerente erori de parcurs. Unai Simon, preferat în locul lui De Gea, a fost eroul sferturilor de finală cu Croația. Apărarea, cu inovațiile Eric Garcia și Laporte, a mai scârțâit, logic, dar mijlocul cu Busquets, în mare formă, cu Koke și Pedri – una dintre marile revelații ale turneului – s-a ridicat adesea la înălțimea tripletei pe care veteranul Busquets o făcea cu Xavi și Iniesta. „Masterclass”-ul a fost predat de Luis Enrique chiar în semifinale, când i-a furat mingea unei Italii, cea a lui Roberto Mancini, care chiar ține foarte mult la minge.

– Echipa asta nu are nici un lider, i-a reproșat presa lui Luis Enrique, după neconvoarea lui Sergio Ramos.

– Poate, cine știe, liderul echipei sunt chiar eu, a răspuns, zâmbind, la un moment dat, Luis Enrique, după ce întrebarea s-a tot repetat pe parcursul turneului final.

După sfertul de finală foarte spectaculos împotriva Croației, semifinala cu Italia a convins pe toată lumea că Spania are o echipă în care merită să crezi, o echipă ambițioasă, cu tineri cu mare potențial de creștere. Până la Mondialul din Qatar mai e un an și ceva, iar Spania din meciul contra Italiei e la un nivel care poate băga spaima în orice adversar. Are prospețime, are calitate și, cu Luis Enrique la timonă, știe foarte clar ce joacă. Când a venit la Barcelona, în 2014, Luis Enrique a dus la un alt nivel „tiki-taka” lui Pep Guardiola, reușind, din nou, o triplă istorică cu echipa „blau-grana”. Cu el pe marginea terenului, Spania începe să creadă că jocul din anii buni ai „La Roja” pot fi continuați de Pedri și compania.

Luis Enrique avea o mie de alibiuri care să scuze înfrângerea cu Italia și niciun motiv să se agațe de vreunul. Pentru că pariul său cu lotul de 24 pe care nu îl înțelegea nimeni – și în care nu credea nimeni în Spania – a fost, de fapt, câștigat. Avem rareori ocazia, ca suporteri, să vedem „pe viu” nașterea unei (mari) echipe. Luis Enrique ne-a oferit acest privilegiu, pe riscul lui, în „prime time”, chiar în timpul unui turneu final. O echipă cu debutanți ca Unai Simon sau Pedri, cu rezerve de la Man City ca Eric Garcia sau Ferran Torres și cu jucători de pe la Sociedad și Leipzig a dominat categoric cea mai în vogă trupă de la Euro. Mai dependent de vedete decât fotbalul de club, în lipsa unor relații foarte solide de joc, fotbalul de echipă națională se aliniază, în sfârșit, trendului, cu acest Euro: selecționerii sunt și aici vedetele echipelor. Luis Enrique nu e un caz izolat. Roberto Mancini, cu spectaculoasa transformare a jocului Italiei, este un alt nume proeminent în această direcție, la fel ca și Kasper Hjulmand, selecționer „guardiolian” al Danemarcei.

*

O echipă mare știe nu doar să câștige, știe să și piardă, ne spune Luis Enrique. „Pentru mine nu e o seară tristă, câtuși de puțin. În sferturi am fost foarte bucuroși când am câștigat la loviturile de departajare, dar asta nu înseamnă că acum trebuie să facem o tragedie. Trebuie să recunoaștem că rivalii au făcut lucruri bune și să-i felicităm. Mergem acasă cu liniștea de a fi luptat, cu liniștea de a fi fost printre cei mai buni”, a declarat selecționerul imediat după semifinala cu Italia.

Trebuie să fie al naibii de greu să accepți înfrângerea când ai jucat precum Spania împotriva Italiei la Euro 2020. Am văzut cu toții asta în lacrimile puștiului Pedri, după loviturile de departajare. Dar dacă e să pierzi – că se întâmplă și asta în sportul de elită – atunci lecția Spaniei lui Luis Enrique e o lecție din care toți avem de învățat. Să pierzi dând totul pe teren, jucând la cel mai înalt nivel împotriva unui adversar aflat el însuși la maximum de potențial, să pierzi luptând până în ultima secundă, până la ultimul șut, să pierzi câștigând respectul tuturor, să pierzi și să fii ovaționat de o lume întreagă, să pierzi scoțând din letargie o întreagă țară, care își redescoperă, ca prin minune, un bun motiv de a fi din nou unită. Ca în vremurile bune. Victorie sau înfrângere – asta e cel mai important. Restul e, vorba lui Luis Enrique, „joacă de copii”.

 

desen de Ciprian Rus

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Happening now