Legendele virtuale: Cherno Samba și Freddy Adu și-au atins potențialul numai în existența paralelă a jocului video. De ce?

Mai e atât de puțin până la momentul adevărului și simt că n-am făcut nici pe jumătate cât ar fi trebuit. De zile întregi, pregătesc, în cel mai minuțios detaliu, planul pentru finala Champions League contra lui Real Madrid. Salturile enorme pe care le-a făcut Celtic sub tutela mea în ultimele două sezoane mai echilibrează șansele, dar totuși, vorbim de Real Madrid. Ei îi au pe Roberto Carlos, Fernando Redondo, Clarence Seedorf; eu, pe Tom Boyd, Paul Lambert și (ce-i drept) Henrik Larsson.

Ah, și pe Willie „Willard‟ Howie. Trebuie doar să-mi repet numele ăsta de câteva ori și emoțiile se mai potolesc. Știu că întreaga mea carieră de manager e legată inextricabil de picioarele lui magice, de felul în care plutește printre fundași de parcă ar fi întâi o briză înșelătoare, apoi o furtună devastatoare. Se cuvine să folosesc un „diamant‟ la mijloc, pentru că în vârful așezării stă propriul meu juvaier scoțian. Așa că îmi trimit băieții pe teren cu două-trei instrucțiuni tactice, subsumate unui singur imperativ: „Dați-i mingea lui Willard!‟.

Nu durează mult până vocea comentatorului urcă într-un crescendo apoteotic: „Howie takes the ball forward. Howie continues bringing the ball forward. Howie goes past Geremi. Howie takes on Hierro. Howie bears down on goal! GOAL!‟. Cu mâinile transpirate leoarcă și pulsul nesănătos de mare, ridic trofeul, înainte de a-l înmâna celui care m-a făcut campion. Apoi dau clic pe Continue Game.

*

Pentru mulți alții, nu doar pentru mine, jocul video Championship Manager e un reper al copilăriei cel puțin la fel de important ca abțibildurile Pokemon în cornuri cu ciocolată sau sifonul vândut în magazinul de la bloc. Fiecare poveste de dragoste – sau dependență cronică – are la centru câte un supererou, fie că e vorba de ediția 99/00 sau variantele ulterioare, redenumite Football Manager. Iar cei interesați de o provocare mai dificilă au preferat mereu să-l descopere în cele mai obscure locuri, nu să-l găsească deja împachetat la marile echipe europene.

Probabil cel mai admirabil lucru la munca din spatele jocului lansat în 1992 e scouting-ul producătorilor. Baza de date vastă și acuratețea cu care sunt evaluate calitățile fotbaliștilor a ajuns astăzi o unealtă serioasă pentru cluburile din viața reală. Dar nu toți copiii-minune după care scotoceai prin ligile inferioare s-au ridicat la nivelul așteptărilor virtuale, cum au făcut-o de exemplu Andrea Pirlo, Sergio Aguero sau Marco Veratti. Prinși între două lumi, recunoscuți peste tot pentru ce-au făcut pe ecran, nu pe gazon, experiențele lor sunt adesea tragi-comice.

Prima dată când am aflat că Willie Howie n-a ajuns să fie un fel de proto-Messi, m-am simțit ușor trădat. Oare ce-o fi trăit mijlocașul care a jucat doar o mână de meciuri la Partick Thistle, majoritatea dintre ele în afara primei divizii din Scoția? Se pare că era prea ocupat cu propriul său drum spre gloria electronică ca să-și facă gânduri negre:

„M-am apucat să joc și am devenit de-a dreptul dependent. Mă semnam pe mine din prima, indiferent de echipa cu care jucam și refuzam să vând. Îmi aduc aminte că am respins o ofertă de vreo 60 de milioane de euro din partea lui Dortmund. Din fericire, Willie Howie din computer n-a făcut nevricale.‟

Împreună cu alte vedete Championship Manager, Howie a contribuit la cartea scrisă de Iain Macintosh, Kenny Millar și Neil White, „Football Manager Stole My Life‟. Două alte nume menționate acolo, însă, reprezintă adevăratul cap de afiș. Doi jucători care făceau cât un cod de trișat cu care puteai să cucerești totul: Cherno Samba și Freddy Adu. Relația lor cu fenomenul ăsta e cu totul specială.

Și motivul e ușor de înțeles. Ambii au purtat povara faimei pe umeri încă neformați. În timp ce noi ne cufundam într-o fantezie, ei o trăiau. Samba se muta cu ai săi din Gambia în Anglia la vârsta de șapte ani. De abia începuse liceul când Liverpool oferea două milioane de lire sterline pentru a-l lua de la Millwall. „Michael Owen mi-a făcut un tur al complexului de antrenamente și, în timp ce eram în bus spre școală, m-a sunat pe mobil. Îmi spunea să vin la club și toți colegii tăceau mâlc, pentru că îl pusesem pe speaker,‟ povestește fostul atacant în The Guardian.

Toată agitația era justificată. Samba făcea prăpăd la juniori și fusese deja selecționat pentru naționala engleză U17, unde îl ținea rezervă pe un anume Wayne Rooney. Evident, promisiunea asta s-a văzut oglindită în Championship Manager 01/02, unde cifrele sale erau extraordinare, iar Samba era unul dintre tinerele talente ascunse. Nebunia din realitate era similară cu frenezia din joc, unde fiecare jucător încerca să-l transfere pe Samba la echipa sa imediat ce apăsa Start New Game. Un agent a încercat să-l mituiască pe tatăl său vitreg, oferindu-i 25k lire în cash. Presa scria lucruri precum Samba va conduce naționala Angliei la Mondialul din 2006.

Doar că transferul la Liverpool nu s-a materializat și viața lui Cherno a luat-o la vale rapid. Nu-i vorba doar de cariera dezamăgitoare care l-a purtat pe la Cadiz în Spania, apoi turul continuând la echipe precum Plymouth, Wrexham, Haka, Panetolikos sau FK Tonsberg, în Norvegia. Visul transferului spulberat i-a provocat o depresie zdrobitoare și fotbalul a devenit un adevărat chin. „Transferul acela ratat mi-a distrus toată lumea”.

Nadirul a venit în Spania, unde doar norocul și un coechipier atent l-au salvat de la o supradoză care-i putea fi fatală. „Nu mai voiam să mai fiu aici. Mă gândeam doar că nu mai pot să suport toate astea. Aș fi vrut să mă culc și să nu mă mai trezesc”. Sportul pe care îl iubea, spune el, îl îngropa acum de viu.

Samba povestește că la Cadiz se furișa în cabinetul medical și fura cutii de calmante. După câteva săptămâni, a decis să acționeze.

Norocul său a fost că un coechipier care trebuia să-l ia la antrenament a simțit că ceva nu e în regulă când englezul nu i-a răspuns la telefon. Colegul a urcat, a bătut la ușă și apoi a spart-o. Samba a fost dus de urgență la spital și salvat.

„Eram genul de om care credea că nu poate fi afectat de depresie. Dar nu știi până nu te cuprinde. Transferul la Liverpool era mereu în gândul meu. Mi-am spus că ăsta nu sunt eu, că trebuie să mă adun. A fost o perioadă neagră din viața mea, lucrurile pur și simplu o luaseră razna”, spune Cherno.

Adu a făcut turul lumii

Un adolescent purtat de pe cele mai înalte culmi la cele mai întunecate adâncimi – e o descriere perfectă și pentru Fredua Koranteng Adu, cândva „marea speranță‟ a fotbalului american.

Și particularitățile sunt trase la indigo: familia lui s-a mutat în SUA din altă țară vest-africană, Ghana, când Freddy avea opt ani. La 12, era cât pe ce să schimbe din nou continentul, când Inter voia să-l răpească de la un turneu italian la care participa. Record după record a căzut în calea sa: cel mai tânăr sportiv (nu doar fotbalist) profesionist din istoria țării, cel mai tânăr debutant în MLS și, bineînțeles, cel mai tânăr marcator. Un contract de un milion de dolari cu Nike. Toți ochii pe el. Adu trebuia să fie cel care avea să facă fotbalul mainstream în America.

Punctul culminant a fost un antrenament de probă la Manchester United, sub ochii lui Alex Ferguson. Cine-ar fi crezut că, un deceniu și 14 formații (!) mai târziu, Adu va ajunge, fără mare tam-tam, în eșalonul secund din Statele Unite. Las Vegas e cea mai recentă destinație într-o odisee ruinată de decizii greșite și de efectul coroziv al circului mediatic.

Printre opriri? Philadelphia și Real Salt Lake, în MLS. Benfica și AS Monaco, singurele nume mari din Europa. În rest, Aris în Grecia, Rizespor în Turcia. KUPS în Finlanda și echipa de rezerve a acestora. Episoade pasagere prin Brazilia și Serbia. Probe date fără succes la echipe precum Blackpool, Stabaek, AZ Alkmaar sau Portland Timbers. Ceea ce pare să-l fi deviat de la soarta glorioasă ce îi fusese hărăzită? Nu muncea. Se obișnuise ca totul să i se întindă la picioare de mic. Asta l-a costat, pe măsură ce adversarii deveneau mai buni.

Aici intervine din nou lumea virtuală. Acolo, potențialul gigantic al lui Cherno și Freddy rămâne prezervat într-un simulacru, un fel de portret al lui Dorian Gray întors pe dos. Acolo, golurile și trofeele vin pe bandă rulantă. Înainte ca Messi și Ronaldo să ne obișnuiască cu 50-60 de goluri pe sezon, singurul loc unde puteai vedea asemenea grozăvii era în Championship Manager, unde l-ai fi amendat pe Samba dacă trecea un meci fără să marcheze. E un contrast bizar și suficient de strident încât să provoace resentimente.

„La un moment dat, mă prefăceam că nu știu de joc sau că nu l-am jucat niciodată,‟ scrie Samba în autobiografia sa. „Eram cel mai mare jucător al generației mele, dar numai într-o simulare populară. Discrepanța dintre capacitățile mele în joc și palmaresul meu real m-a bântuit. Unii fundași adverși mă tachinau cu asta câteodată.” Dar Samba juca CM: „Antrenam pe Manchester United. Mă cumpăram pe mine, cel din joc, înscriam zeci de goluri și câștigam toate trofeele. Ciudat; dar eram chiar bun în joc”.

Totuși, spre deosebire de Adu, care pare să fie profund deranjat de subiect, Samba s-a împăcat cu versiunea sa paralelă: „E o parte din mine. A creat atâtea povești. Mă bucur că le amintește tuturor de mine, că sunt o adevărată legendă pentru ei. E frumos să-i faci pe oameni fericiți.‟