Mirel Rădoi, noul selecționer U21: „Încerc să le spun asta băieților la fiecare discurs: sunt cei mai norocoși 23 de băieți din România”

Naționala de tineret a României își continuă vineri, 7 septembrie, parcursul curajos din preliminariile Campionatului European – nici o înfrângere în șase partide – cu un meci decisiv, în deplasare la principala contracandidată a grupei, puternica selecționată a Portugaliei.

Pentru băieții noștri, provocarea este cu atât mai mare cu cât „dubla” cu Portugalia și Bosnia-Herțegovina vine la puțin timp după schimbarea selecționerului: Daniel Isăilă a abandonat, surprinzător, Naționala U21 pentru a antrena în Arabia Saudită, la Al Hazem.

În locul lui Isăilă, Federația Română de Fotbal a optat pentru fostul director sportiv al lotului, fostul internațional Mirel Rădoi. Coleg de generație cu selecționerul echipei mari, Cosmin Contra, cu Bogdan Lobonț sau Cristi Chivu, Mirel Rădoi a fost unul dintre idolii actualei generații de la U19, pe când juca la Euro 2008, iar Ianis Hagi, Olimpiu Moruțan sau Dennis Man aveau 8-9 ani.

Internațional român la toate nivelurile de vârstă începând cu 16 ani, Mirel Rădoi știe mai bine ca oricine ce înseamnă responsabilitatea meciurilor în tricoul galben al Naționalei. În prefața unei discuții mai lungi despre prezentul și, mai ales, viitorul fotbalului românesc, dar și despre destinul noii generații de fotbaliști pe care regula U21 a scos-o în luminile nocturnelor din Liga 1 și din Europa, am vorbit cu Mirel Rădoi despre bornele cele mai importante ale carierei sale, încercând să căutăm acolo, printre amintiri și nostalgii, lecții și învățăminte pentru tinerii de azi.

Invariabil, am ajuns să vorbim și despre idolul lui Mirel în materie de antrenorat, fostul său antrenor de la Steaua și de la Al Hilal, Cosmin Olăroiu. Încă un motiv să înțelegem motivația și proiecția pe care Mirel o are acum, când e încă la început de drum, asupra noii sale cariere.

Mirel, ești antrenorul selecționatei U21 a României. Ai fost, la rândul tău, în postura noilor tăi elevi, acum mai mulți ani. Care sunt amintirile tale de pe vremea când erai de vârsta lor și aveai meci la Națională? Ce simțeai înaintea unor meciuri importante, cum sunt cele care vor urma, cu Portugalia și Bosnia-Herțegovina?

Am vorbit cu băieții și le-am spus și lor asta, în particular. Am avut norocul să prind, de la 16 ani, toate generațiile la echipa națională. La tineret a fost cel mai simplu, am jucat doar trei meciuri, apoi am „zburat” la echipa mare. Sentimentul pe care ți-l dă momentul intonării imnului nu poate fi comparat cu absolut nimic! Sentimentul pe care îl ai când iei pe tine tricoul cu România nu poate fi comparat cu nimic! Pentru mine, există echipa națională și restul echipelor. Încerc să le spun asta băieților la fiecare discurs: sunt cei mai norocoși 23 sau 24 de băieți din România! Sunt milioane de români care își pun speranțe în ei. Și doar de ei depinde dacă îi pot face fericiți, mai ales în momentele astea, când vedem cu toții ce se întâmplă din punct de vedere social în țară. Pentru mine a fost o mare mândrie să port tricoul naționalei. Mă mai gândesc și acum cum ar fi să mai pot juca un meci, să mai îmbrac o dată tricoul și să aud imnul. Ce n-aș da să o mai pot face măcar o dată!

Eram capabil de orice sacrificiu

Convocarea la loturile de tineret e doar una dintre pietrele de hotar din viața unui tânăr de perspectivă. Mulți tineri acuză șocul transferului la o echipă cu obiective, cu presiune. Cum a fost în cazul tău, când de la Extensiv Craiova ai ajuns la Steaua?

Să știi că a fost și pentru mine un șoc transferul la Steaua. În cinci luni, de la o echipă de juniori din Severin am ajuns în Liga 1, și apoi la viitoarea campioană.

Șocul a fost cu atât mai mare cu cât a trebuit să intru într-un vestiar cu jucători pe care îi mai văzusem până atunci doar la televizor. Pe atunci, la Steaua jucau Belodedici, Miu, Baciu, Lincar, Ciocoiu… Pentru mine era deja prea mult! Mă întrebam ce caut acolo, mă gândeam dacă voi putea juca vreodată pentru echipa aceea.

Am reușit, poate și datorită caracterului meu, de tip pe care nu îl interesa niciodată cât de mare e sacrificiul pentru a ajunge sus. Eram capabil de orice sacrificiu. Apoi, când am început să joc, toată presiunea aceasta a dispărut.

Nu a durat mult și ai debutat la echipa națională de seniori. Cu ce repere ai rămas din perioada în care jucai la echipa națională?

Am simțit că prima convocare mi-a marcat cariera. Tot ce visasem de mic copil devenise realitate în foarte scurt timp! Mă gândeam că am atins nivelul maxim și că nu aveam ce să mai fac mai mult în cariera mea.

Am avut noroc, însă, că Ladislau Boloni era un antrenor care comunica foarte mult și foarte direct cu jucătorii. Am vorbit cu el și i-am explicat că pentru mine Naționala era maximum, că nu vedeam ce mai puteam face. El a zis: „Nu, abia de acum încolo vine greul, abia de acum trebuie să te motivezi singur, să nu mai vină colegii sau antrenorul să tragă de tine”. El mi-a zis că eram abia la început și s-a dovedit că avea dreptate.

Am înțeles că, de fapt, atunci începea totul, că poți strânge 50 de meciuri la Națională, că poți ajunge la Europene sau Mondiale, că poți fi un exemplu pentru copii. Asta vrem și noi să le explicăm internaționalilor de tineret, să învețe ce am învățat și noi.

Transferul la Al Hilal cum te-a schimbat?

Financiar, foarte bine (râde). Venisem după discuțiile cu Inter Milano, discuții care nu se finalizaseră, și eram puțin dezamăgit. Poate a fost mai bine așa. Nu știu dacă mă ridicam la pretențiile de acolo, iar să fiu împrumutat la alte echipe sau în Serie B… A fost mai bine că am ales Arabia Saudită. Financiar, condițiile de acolo nu se puteau compara cu nimic. Aveam 150.000 de euro pe lună! Plus că Steaua a primit bani frumoși la transfer.

„Prințul de la Al Hilal mi-a zis să nu mă supăr, dar sunt unul dintre cei mai fraieri fotbaliști”

Te-a maturizat schimbarea aceasta radicală de societate?

M-a speriat puțin la început. În primele zile, am stat la un hotel care dădea într-un mall. Primul meu contact cu cultura de acolo era că vedeam doar alb și negru. Bărbați în alb și femei în negru, acoperite cu totul. De la depărtare, nici nu înțelegeai dacă femeile alea vin sau se duc. Iar imaginea asta m-a șocat. Chiar i-am zis lui Oli că îmi pare rău, dar nu cred că pot continua acolo. Erau prea multe: fără bermude la mall, să îți acoperi tatuajul, să nu te uiți către o femeie – din România eram obișnuit să mă uit la cine trece pe lângă tine. Mi-a zis Cosmin Olăroiu, care îmi era antrenor, că după o săptămână, două, o să treacă. Dar eu, când am văzut că Oli nu mă înțelege, m-am dus la președintele clubului, la prinț, la cel care îmi dăduse cecul la semnătură. M-am dus cu cecul și i-am zis că îi mulțumesc, dar nu pot să mai rămân acolo. Asta era după 4 zile.

Prințul Abdulahman este poet, scrie poezie. Și el a știut cum să mă ia. A văzut că din punct de vedere financiar nu mă prinsese acolo. Mi-a zis că să nu mă supăr, dar sunt unul dintre cei mai fraieri fotbaliști. „De ce?”. „Ești singurul fotbalist care vine cu cecul înapoi”. Îi zic: „Simt că nu pot face față”. Când a văzut că banii nu contau pentru mine, m-a luat pe partea cu fotbalul, că de ce m-au luat, că vor să construiască un grup în jurul meu, că am personalitate, că mă văzuseră la Euro. În 20-30 de minute, m-a făcut să uit de tot ce nu îmi plăcea la viața de zi cu zi. I-am promis că rămân la club și am dat să ies. Iar prințul a venit după mine cu cecul. „Poate pentru tine nu contează, dar pentru mine e cel mai important să îți iei banii”. Apoi, cu antrenamente, cu meciuri, a trecut cumva timpul, iar după prima lună, când a intrat și salariul, nu am mai avut nici o problemă. (Râde din nou)

Consideri că a fost un sacrificiu să joci în acel context atât de diferit de cel din România sau din Europa?

A fost un sacrificiu pe care mi l-am asumat. Am pus în balanță totul: performanță, viitor, perspective. Fotbalul nu era la cel mai înalt nivel, dar eu puteam progresa, aveam obiective în Cupa Campionilor Asiei și îmi puteam asigura viitorul familiei. Dar, din nou, totul a venit pe fondul emoțional al poveștii cu Inter.

„Olăroiu a fost și este mentorul meu. Are rezolvare la orice problemă am”

Ai avut șansa de a lucra cu Cosmin Olăroiu și în țară, și în străinătate. Cum e Oli ca profesionist?

Am avut norocul să lucrez cu mulți antrenori și mulți care erau mai mult decât profesioniști, dar nu am găsit niciunul care să se ridice la nivelul lui. Nu e întâmplător ce face el, nu a fost întâmplătoare acea lună și ceva când a venit în România și a luat Cupa. Nu au fost întâmplătoare toate trofee lui, în România, în Emirate, în Qatar sau chiar acum, în China. La el nu există nimic care să fie lăsat deoparte, indiferent cât de mic ar fi acel detaliu. El mi-a spus, încă de acum șase-șapte ani, că în fotbal forțele vor ajunge să fie foarte apropiate. „Hai, Oli, vorbim de Luxemburg și de Faroe!”. „O să vezi că toate echipele vor ști să se organizeze, vor ști să se apere”. Și uite că acum, după opt ani, lucrurile sunt adevărate, Dudelange bate pe CFR Cluj!

„Oli are 20 și ceva de cărți de psihologie citite în nici un an de zile”

Are și această generozitate de a-ți povesti, de a împărtăși din secretele lui?

La noi nu există discuție sub 30-40 de minute! Nu se poate! Ca să glumesc, aș zice că a dat-o deja în paranoia, are 20 și ceva de cărți de psihologie citite în nici un an de zile. Are abonamente la toate televiziunile, de la Juventus TV la Barca TV, studiaza tot ce se întâmplă în sânul marilor cluburi. Eu nu înțeleg cum mai poate în ritmul ăsta, cu trei-patru ore de somn pe noapte. I-am zis că e la un nivel la care poate lua o pauză să se odihnească. Mi-a zis că s-a obișnuit cu ritmul și că nu poate altfel, nu s-ar regăsi pe el însuși dacă ar trăi diferit.

Sunt antrenori care „își rup gâtul” în alte culturi, antrenori care, deși au palmares bun în America de Sud sau în Europa dau rateuri în lumea arabă sau în Asia. 

Chiar povesteam acum cu Oli și îmi zicea că a avut patru meciuri în 12 zile în China, cu deplasare de 14 ore, întoarcere 11 ore, meci, joc din nou în deplasare după 10 ore de zbor, și revenire acasă. 54 de ore de zbor în 12 zile! A avut timp de un singur antrenament în aceste 12 zile, în rest doar recuperare, doar analiză video și discuții la tablă. 

De afară poate părea ușor: mergi în China, iei milioane. Dar sacrificiile și provocările sunt mai mari decât credem noi. Iar el are știința asta de a se adapta. Citește jocul propriu, al adversarului, se adaptează peste tot imediat.

Nu e o pierdere pentru fotbalul românesc că nu mai vine să antreneze la noi?

E o mare pierdere, dar el mi-a zis că i-ar fi foarte greu să mai lucreze aici și că ar ajunge să folosească cuvinte care nu îl caracterizează, iar atunci preferă să stea departe.

Fotografii: Răzvan Păsărică / Sport Pictures