Naționala de handbal obține victoria, pierde două lucruri mai importante: calificarea la Campionatul Mondial și selecționerul

România a reușit să se adune după aspra înfrângere din meciul tur, a învins la limită Macedonia, 26-25, dar a pierdut acest baraj de calificare la Campionatul Mondial și, poate la fel de important, și-a pierdut și selecționerul. Spaniolul Xavier Pascual și-a anunțat demisia la finalul conferinței de presă de după meci, motivând că Barcelona nu-i mai permite să antreneze și naționala României.

E o veste care-i bucură pe unii și-i îngrijorează pe alții. Cei care cred că în România sunt destui antrenori de valoare, că nu avem nevoie de străini să ne învețe pe noi handbal, vor spera acum că în locul lui Pascual va fi numit un antrenor român. Pe malul celălalt stau cei care aveau (și încă au) încredere în metodele diferite; în priceperea unor antrenori care au reușit performanțe bune și foarte bune într-un handbal ceva mai modern decât al nostru.

E o discuție mai veche, una care se poartă – în termeni similari – și la naționala feminină, dar și la CSM București. Între „ce nevoie avem noi de străini, când tocmai noi i-am învățat handbal?” și „numai antrenori ca Pascual, Ryde, Martin și alții ca ei ne pot reînvăța handbal” e o mare zonă neatinsă. Poate că problema nu e despre antrenori străini sau români, ci despre antrenori potriviți sau nepotriviți.

E de ajuns să întrebi antrenorii secunzi, de regulă români, care au lucrat sau lucrează cu colegi străini. Cei mai mulți vor spune că au învățat enorm, mai ales la nivel de pregătire și poziționare mentală. La fel, sunt o mulțime de jucători și jucătoare care au declarat, și nu o singură dată, că lucrul cu Thomas Ryde, Ambros Martin sau Xavi Pascual le-a priit; că sunt mai bune și mai buni, că au câștigat multe din expertiza și abordarea din afară.

Dar asta nu înseamnă musai că toți străini sunt potriviți. Aici nu e vorba despre culoarea pașaportului, ci despre școala și stilul de antrenorat, despre timpul petrecut cu jucătorii și chimie – mai întâi culturală, mai întâi personală. Unii antrenori sunt potriviți pe termen scurt, nu și pe termen lung. Sau invers. Dar a pune etichete pe întreg raionul – străinii sunt fie grozavi, fie groaznici – nu ajută la nimic. Mai ales că așteptările sunt mari, răbdarea multora – specialiști, ziariști sau suporteri – e scurtă.

De la Pascual, recunoscut pentru rezultatele lui cu Barcelona, Alexandru Dedu și federația pe care o conduce ar fi vrut o reașezare a naționalei masculine. Un joc mai modern, metode de pregătire noi, care să completeze școala românească și, desigur, performanță: obiectivul final ar fi fost calificarea la Jocurile Olimpice din 2020. Numai că România a ratat mai întâi participarea la Euro 2018, deși a început acea grupă de calificare cu două vioctorii entuziasmante, în fața Belarusului și Poloniei, și acum ratează și Mondialul din 2019.

Eșecurile acestea, chiar dacă sunt triste pentru handbalul masculin, nu vor mira pe mulți, de vreme ce naționala băieților a prins doar două din ultimele 10 turnee mondiale. Pe cel din 2011 (Suedia), l-a terminat cu un loc cinci într-o grupă de șase din care s-au calificat mai departe Danemarca, Croația și Serbia.

Dar echipa asta pornise, de mai bine de un an, pe un drum nou și ambițios, iar câteva motive de optimism existau deja. Primul – cel mai important – ținea de proiectul propus (dar și de numele celui adus să-l implementeze) și de jocul arătat. De când a fost preluată de Pascual, România arătase mai bine și, cu excepția unui meci pierdut clar în fața Belarusului, a reușit să joace un handbal convingător în celelalte opt jocuri oficiale dinaintea barajului cu Macedonia – pierdut în meciul tur, după cel mai slab joc cu Pascual pe bancă.

În plus, jucătorii naționalei declaraseră, chiar după ratarea calificării la Euro 2018, că au înțeles mai precis ce li se cere: atitudine bună și mult curaj, disciplină tactică și asumarea obiectivului final: calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 2020. Altfel spus, mulți așteptau ca Pascual să pună umărul la reașezarea naționalei masculine între echipele bune ale handbalui masculin, un contact pierdut pe la jumătatea anilor ’90. (De la ultima medalie internațională, un bronz mondial câștigat în Cehoslovacia, au trecut 28 de ani).

Dar uite că acest drum înapoi – pe care mulți suporteri încă îl văd ca pe o întoarcere acasă – e lung,  complicat de ratările ultimilor ani, când România a căzut în anticamera sportului pe care l-a dominat în anii ’60 și ’70. Cele patru medalii de aur obținute la campionatele mondiale din 1961, 1964, 1970 și 1974 sunt amintiri prețioase, nimic mai mult; la fel și cele patru medalii olimpice, ultima câștigată la Los Angeles, în 1984.

Poate tocmai ăsta e motivul pentru care testul cu Macedonia, deși picat, poate fi folositor. Numai prin astfel de meciuri poate crește nivelul acestei echipe naționale. Iar la Cluj, cu Macedonia, au existat și semne bune: linia de nouă metri a funcționat din nou, apărarea a mers mai bine, dar scăderile de intensitate au apărut iar, chiar dacă Pascual a încercat de toate – inclusiv o sumedenie de atacuri fără portar.

La final, lucrul evident a fost greu de fentat: echipa Macedoniei este mai bună. Cu mulți jucători excelenți și foarte experimentați, cum sunt Kiril Lazarov, Filip Taleski, Filip Mirkulovski sau Borko Ristovski, portarul Barcelonei (unde e antrenat chiar de Pascual), Macedonia își merită locul la un turneu final la care România nu a mai participat din 2011.

Naționala își va întoarce acum atenția spre grupa de calificare la Euro, în toamnă. Obiectivul? Locul doi, în urma favoritei Franța (cea mai puternică echipă din lume), dar înaintea Lituaniei și Portugaliei. Cine va semna pentru acest obiectiv? Asta rămâne de văzut.