„Ne unesc diferențele noastre.‟ Cum va folosi societatea franceză succesul naționalei ei multiculturale

Parcă am mai văzut meciul ăsta. 

O echipă națională ajunge pe culmile gloriei, o națiune întreagă caută s-o eticheteze cu înțelesuri profunde în timpuri tulburi. În fundal, unii mormăie despre „sang et sol‟, alții văd pe teren unul dintre puținele reușite neechivoce ale celei mai contestate ideologii a erei: multiculturalismul.

Asta e povara și totodată privilegiul naționalei de fotbal a Franței. Eterna tabula rasa pe care o țară își înscrie răspunsurile diferite la provocările post-coloniale, „Les Bleus‟ nu sunt niciodată doar sportivi. Cu atât mai puțin când sunt și campioni mondiali. După ce berea și vinul se termină și petrecerile sălbatice își colectează taxa mahmurelii colective, se dă startul unui alt fel de întreceri – cine câștigă moștenirea culturală a acestui triumf?

Prima repriză

„Cum sărbătorești cel mai bine a 20-a aniversare a primei Cupe Mondiale câștigate de <albaștrii>? Câștigând-o pe a doua.‟

Asta a titrat aseară unul dintre cele mai vechi ziare din Franța, Les Echos. Nu-i de mirare, de vreme ce paralela față de generația din 1998 definește de ani buni firul narativ din jurul echipei. Fiecare succes și eșec a fost filtrat din prisma „anului zero‟ al fotbalului modern în Hexagon, momentul în care națiunea s-a îndrăgostot de un joc care o lăsase adesea rece, cum o spune și unul dintre eroii de atunci, Marcel Desailly, într-un interviu cu Onyekachi Wambu: „Bucuria pe care-am adus-o atunci i-a făcut pe oameni să privească în mod diferit fotbalul. Au început să fie optimiști datorită sportului, datorită lucrurilor pe care le reprezintă echipa franceză.‟

Sintagma „Black-Beur-Blanc‟ (negru-arab-alb) e cea care a colorat decisiv reprezentarea asta. La două secole după ce a fost articulat sistematic, naționalismul civil al Republicii și-a găsit personificarea într-un grup cu rădăcini variate, îmbrățișat simbolic sub tricolor. Desailly, Henry, Thuram și Zidane, magicianul cu părinți algerieni care marca o dublă în finala cu Brazilia și a cărui imagine se înălța ca o zeitate peste mulțimea adoratoare strânsă în fața Arcului de Triumf.

Însă amurgul idolilor nu s-a lăsat așteptat. N-a fost nevoie decât de o eliminare dezastruoasă încă din grupele turneului din 2002 pentru ca sabia să-și arate celălalt tăiș. Venise rândul lui Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național, să-și pună amprenta politică pe formație: o colecție parvenită de mercenari africani și arabi – așa a numit echipa națională.

Dar nu doar „extremele‟ au intrat în jocul ăsta. Președintele Nicolas Sarkozy i-a numit „gunoaie‟ pe jucătorii care s-au răzvrătit împotriva antrenorului Raymond Domenech, acum opt ani, în Africa de Sud, într-o episod care rămâne probabil nadirul fotbalistic al Franței. Vizate erau bineînțeles ținte facile ca Franck Ribery sau Patrice Evra, al căror statut de minoritate religioasă sau etnică s-a strecurat ușor în dezbatere.

Nici Didier Deschamps n-a scăpat din meleul ăsta. Refuzul de a-i selecționa pe Samir Nasri, Hatem Ben Arfa și mai ales Karim Benzema a dus în repetate rânduri la acuzații serioase. Ce e de reținut aici e semnificația întrebării dacă Deschamps e rasist, nu a răspunsului (în mod evident, nu e). Ea arată felul în care discursul public e dominat de anxietățile justificate ale francezilor față de societatea pe care o vor oglindită pe teren de acei 11 oameni.

A doua repriză

În ce privește instituțiile fotbalului, decizia asta a fost luată de multă vreme, iar succesul nu-i poate fi contestat. Academia de la Clairefontaine se poate lăuda astăzi cu cei mai mulți reprezentanți în campionatele de top ale Europei – și cu încă o cohortă de campioni mondiali. Asta nu înseamnă că nu a trebuit să treacă prin propriul moment de cotitură, precipitat de același subiect omniprezent.

În 2010, Mohammed Belkacami, un consultant tehnic al federației franceze, și-a pus furtiv telefonul pe record înainte să asiste la o ședință între Laurent Blanc, selecționerul de atunci, și staff-ul echipelor de tineret. Discuțiile s-au îndreptat invariabil către problema pe care Belkacami voia s-o expună: posibilitatea de a introduce cote maxime de jucători negri în academii.

În fața unui asemenea scandal, nu multă lume s-a obosit să contextualizeze, așa cum a făcut-o Philippe Auclair în revista The Blizzard. Propunerea – respinsă prompt în timpul întâlnirii – n-avea neapărat rădăcini în prejudecăți rasiale. Blanc și ceilalți antrenori își exprimau îngrijorarea față de numărul mare de fotbaliști crescuți la Clairefontaine care aleg apoi să joace pentru naționalele țărilor de origine, de obicei africane. Până la urmă, toți cei implicați s-au pus de acord că Franța are o datorie față de tinerii ăștia și că orice sistem de cote ar fi o aberație morală.

În loc să ocolească suburbiile de „imigranți‟, scouterii și-au dublat pur și simplu prezența în locuri ca Bondy, un cartier străbătut de autostrada care leagă Parisul de aeroportul Charles de Gaulle. Angelique Chrisafis de la The Guardian ne descrie „mina‟ unde a fost descoperit următorul diamant al fotbalului francez, Kylian Mbappe: „Steagurile care atârnă pe geamurile mașinilor, bannerul la colțul străzii care susține echipa și copiii care poartă cu mândrie tricoul naționalei arată un nou sentiment de entuziasm. <Kylian Mbappe, președinte!>, strigă un copil de zece ani cu o minge.‟

Arondismentul 93, Seine-Saint-Denis, a trimis practic o selecționată proprie în Rusia. Că ea aduce acasă trofeul lângă care Mbappe și-a dorit mereu să adoarmă e o victorie simbolică pentru clasa asta muncitoare, de toate culorile și confesiunile.

Dar știm cu toții cum e cu victoriile în fotbal: „After the match is always before the match‟.

Prelungiri

Proiectul „Black-Beur-Blanc‟ a eșuat din cauza unor ambiții deopotrivă prea mari și prea modeste. Pe de-o parte, un simplu slogan agățat de umerii unor indivizi excepționali n-avea cum să adreseze neajunsurile sistemice care afectează milioane de oameni. Fotbalul a fost și rămâne în continuare una dintre puținele uși descuiate în căutarea mobilitații sociale, însă doar pentru o proporție minusculă; în urma ei vine o majoritate zdrobită de șomaj, inegalitate și excluziune. „E o lozincă efemeră și capricioasă,‟ spunea și istoricul Pascal Blanchard pentru postul francez LCI.

Pe de altă parte, întregul concept sugerează din start ceva problematic. „Imigrantului‟ – numit aici generic – i se cere să cucerească lumea, să atingă performanțe unice ca să fie primit sub tricolor. Mai mult, „black‟ și „beur‟ trebuie să rămână mereu acolo sus, în top, pentru ca statutul lor de francez adevărat să nu fie pus din nou sub semnul întrebării. Altfel, nici două sau trei generații cu certificate de naștere pariziene nu contează pentru oameni ca Marine le Pen și adepții ei: „Eu nu mă recunosc în echipa asta.‟

Mulți nu se vor recunoaște indiferent de rezultatele obținute și oricât de frumos ar vorbi Paul Pogba despre „mândria de a îmbrăca uniforma franceză, care ne unește pe toți.‟ Pentru ei, singura culoare care contează e cea a pielii, o atitudine distilată în glumițe despre Mondialul câștigat de Africa. Nu-i niciun dubiu că despre asta e vorba, pentru că nimeni nu le aruncă în față rădăcinile spaniole lui Hugo Lloris sau Lucas Hernandez.

Faptul că ce se vrea a fi o insultă este motiv de sărbătoare pentru milioane de oameni trebuie să fie tare frustrant. Da, poate că Mali s-a bucurat alături de N’Golo Kante și Angola s-a bucurat alături de Blaise Matuidi. La fel a fost și în Franța, unde oamenii au acoperit fiecare centimetru de beton de pe Champs-Elysees, și-au strâns în brațe vecinul (măcar pentru o seară) și a cântat „La Marseillaise‟ sub privirile lui Kylian Mbappe, noul idol proiectat pe Arcul de Triumf.

Foto: Lionel Hahn/ABACA/Hepta / Sport Picture