O iubire calcaroasă: Piatra Craiului ar trebui să fie pe un Bucket List universal. Dacă ar exista așa ceva

Pornești timid, entuziasmat de jos, de la Fântâna lui Botorog, în apropiere de Zărnești și ajungi după vreo două ore de slalom prin pădure la Cabana Curmătura. Acolo, te așezi pe o băncuță de pe terasă și ai primul contact cu creasta Craiului. Te uiți în sus în timp ce-ți bei cafeaua și o admiri de departe. Stâncoasă, falnică, mândră și ascuțită, te așteaptă să-ți pună un zâmbet tâmp pe față. De ea te despart, în funcție de ritm, alte două sau trei ore. Treci de alte straturi de pădure, de grohotiș, de super-caprele negre care zburdă undeva, departe, sus unde nu te-ai gândi că se poate păși. Pe unele o să le vezi ascunse pe câte o stâncă singuratică, meditând, odihnindu-se. O să te oprești și tu, o să le saluți, o să încerci să le prinzi în câteva poze și-o să rămâi cu dorința asta de-a te mișca atât de repede precum ele.

Îți iei din nou rucsacul împovărător la spinare și mergi mai departe. Te împleticești printre jnepenii elastici care te gâdilă și aproape că ți-ai reglat respirația. Știi că mai e un pic până-n golul de sus, dar nu știi la ce să te aștepți. Te-ai tot gândit dacă să vii, dacă n-o să ai rău de înălțime când o să urmărești șirurile infinite de grohotiș de sub tine, dacă să ai încredere în calcarul pe care trebuie să-ți croiești drumul lung. Ți-ai înfrânt fricile și ai ajuns până aici, înapoi nu mai vrei să dai, așa că te uiți doar în față și construiești pas cu pas. E cel mai sincer lucru pe care-l poți face. Îți găsești curaj să te apuci de lanțurile care te conduc spre Vârful Turnu, prima piatră de temelie a crestei nordice a Craiului. Te oprești la un moment dat ca să te uiți în spate la liniile Pietrei Mici, ca să lași liniștea să-ți intre-n corp și-n minte. În față mai ai un lanț de care te temi, dar cineva mai sus te roagă să ai încredere în calcar și-ți cântă versuri de munte. Și-aș vrea să vii și tu, să mergem împreună, să împletim acolo a Craiului cunună. Reușești să înaintezi și parcă totul începe să capete sens. Ai ajuns și pe Turnu și ai 1923 metri sub tine. Treci și de Padina Popii, vii de departe și mergi departe, totu-i drum, numai drum și încerci încă o dată să-ți reglezi bătăile inimii, mănânci ceva dulce, bei din cei 2-3 litri de apă pe care îi cari în spate pentru că este de negăsit în regatul Craiului. Mai ai de mers peste patru ore pe creastă, dar de-abia acum începe uimirea.

Uimirea că defilezi pe un podium din calcar, care ba urcă, ba coboară pe poteci în care-ți încape un bocanc în fața altuia, care sunt pe alocuri întrerupte de stâncile pe care trebuie să te cațeri voinicește. Te uiți la cinci metri depărtare și te-întrebi „acum pe unde?” Trăiești în permanență cu gândul că n-ai cum să înaintezi, până nu ajungi în fața faptului împlinit. Câteodată dai de mici hornuri în care-ți sunt pregătite trepte după trepte, alte ori te întorci cu fața la perete și te strecori ușor pe lângă el. Te mai oprești la câte un balconaș de stâncă să admiri priveliștea abruptă, în departe, mici ca niște furnici, satele Peștera și Măgura. Pe o parte Bucegii, pe cealaltă Iezerul. E balconul pe care ai vrea să ți-l poți construi și acasă, dar ce bine, totuși, că e doar aici sus. Te uiți iar în gol, încerci să-ți dai seama de unde vii și unde-ai ajuns și te minunezi de tine de data asta și de cât de mic ești. Acum un an poate că nu te-ai fi gândit c-o vei face și pe-asta și vederile de la balcon depășesc cu mult orice așteptare pe care-o cărasei în rucsac. Ai nevoie de mai mult timp, ai vrea să te holbezi la calcar ore bune, dar drumul tot e lung și ironic, pare tot interminabil, chiar dacă tu mergi și mergi. Și mergi. Treci de Vârful Ascuțit și de cei 2150 metri sub bocanci, locul din care se prinde cel mai liniștitor apus din masiv. Locul în care creasta se aprinde roșiatic și care te invită să mai rămâi puțin, să prinzi și stele de lângă refugiu. Cu siguranță trebuie să te întorci aici.

Treci de stânci care mai de care mai dichisite, care interpretează tot felul de personaje, după imaginația personală. Poate dai de propria Cumințenie a Pământului, sau de o pasăre împietrită. Treci de stânca imperială a Orgii Mari și mai că-ți vine să aștepți un recital. Te arde soarele pe ceafă, dar te bucuri mult că ai prins Craiul în toane bune pentru că n-ai fi vrut să prinzi stânca din creastă udă de prima oară când te-ai decis să-l vizitezi. După ce te mai odihnești zece minute pe un petic de iarbă, după ce mai intrebi, instinctiv „mai e mult”, ajungi La Om, unde privești lumea de la 2237 înălțime – cel mai înalt punct al imperiului -, și mai dai o raită cu privirea. Te miri din nou de potecile lăsate în urmă, îi saluți obosit pe cei care-ți vin în cale și intri în starea aia teleghidată. Ai vrea să te teleportezi, să nu trebuiască să cobori tot ce ai urcat. Ai parcurs vreo opt kilometri pe creastă, care nu se fac în două ore cum ar încerca Google Maps să-ți sugereze, ci în vreo cinci, și te uiți în jos cei alți opt kilometri care te-așteaptă să-i parcurgi înapoi până la cabană, alte câteva ore fix pe sub creastă. Te mai sprijini de-o stâncă câteva clipe și te avânți.

Vezi panta abruptă care ți se-ntinde la picioare, o combinație de iarbă cu grohotiș care face rău genunchilor, care te frustrează la fiecare pas, oricât de șerpuit ai încerca să cobori. Îți vine să te pui în fund o dată la cinci pași și să spui că nu mai vrei să te joci. Că vrei acasă. Că vrei să vină mama să te ia de acolo. Aici începe adevărata ta luptă cu tine însuți. Apoi îți amintești că tu te-ai urcat singur acolo, că dacă te-ai băgat pe acolo, acum trebuie să-ți rogi picioarele să te mai asculte puțin, chiar și așa, pe pilot automat. Ai vrea să te oprești la Grind, refugiul de la poalele crestei, pe la 1600 metri, dar n-ai cărat după tine sac de dormit sau izopren, așa că te uiți cu jind la căsuța roșie, mai mănânci un baton de cereale în fața lui și-i dai la vale în continuare. Hai că mai e puțin, hai că mult a fost, puțin a rămas începi să-ți spui, să-i încurajezi pe ceilalți. Rămâi deznădăjduit când dai de zonele defrișate fără milă de la Table și nu reușești să înțelegi de ce s-a ajuns în punctul acesta.

Ești obosit, îți faci drum și printre vacile de la stână care clinchetesc neîncetat și te gândești la mămăliguța aia cu brânză și smântână de la Curmătura, care te așteaptă după alte trei ore. Cine înțelege dacă mai ai putere să mergi până acolo? Începi iar să cânți, mai găsești puteri de undeva, nu se știe de unde, urci și acea ultimă pantă de pădure și-apoi dai într-un drum prăfuit de mașină. Prăfuit și interminabil precum creasta Craiului. S-a înserat și aprinzi o frontală ca să nu te împiedici. Ai ajuns de unde-ai plecat după un ocol de peste 12 ore. Urmează mândria aia de a ajunge la cabană după ce-ai muncit toată ziua. Terasa curmăturii e plină ochi d eoameni care stau la povești, beau și fumează, nu te întreabă nimeni ce ai făcut sau de ce, doar tu știi prin câte te-au ținut picioarele. Urmează și tăcerea aia de 10 minute de la masă în care mănânci cea mai bună mămăligă din viața ta și încerci să faci un sens din ziua în care ai defilat prin Piatra Craiului. N-ai da la schimb experiența asta pentru nimic. Dacă ai putut să faci asta, poți să faci orice, o să-i găsești tu sensul mai târziu. Ai căpătat super-puteri nebănuite și acum depinde doar de tine cum le folosești.