O variantă într-un milion: mai are Ana Maria Popescu să-și demonstreze ceva?

Ciprian Rus 23 iulie 2018
Fast

Noul Lead se poziționează mai clar în ochii publicului ca o publicație digitală concentrată pe sport, pe poveștile și personajele lui autentice. Folosim sportul pentru a transmite valori și idei prețuite de publicul nostru țintă și pentru a-l inspira.

Împarte cu alții acest articol

Foto: Adi Bulboacă

La 31 de ani, campioană olimpică pe echipe într-un moment de maximă criză a olimpismului românesc, Ana Maria Popescu (Brânză) a rămas fără echipă. Simona Gherman, Loredana Dinu și Simona Pop, fetele alături de care formase o trupă formidabilă, câștigând medalii chiar și atunci sau mai ales atunci când – cum s-a întâmplat la Rio – nivelul individual al fiecăreia scârțâia, au ales să se retragă. Au ales „să aibă o viață”.

Marile campioane din sporturile olimpice sunt puse, mereu, la 30+, în fața unei alegeri imposibile: să mai tragă de ele patru ani, pentru o medalie virtuală – iar după un aur orice alt rezultat e un pas înapoi – sau să aleagă familia și ultimul tren al maternității. Dilema aceasta nu avea cum să o ocolească pe Ana Maria: era imposibil, de vreme ce colegele ei de echipă, campioanele de la Rio de Janeiro, aleseseră deja.

Așa că ana Maria și-a luat și ea o pauză după Rio. Apoi o accidentare mai veche la gleznă i-a împins pauza până în octombrie anul trecut. La 33 de ani, după mai bine de un an de absență, să revii pe planșa de antrenamente înseamnă, practic, să o iei de la zero. Chiar asta a făcut Ana, alături de bătrânul ei maestru Dan Podeanu, în octombrie 2017. Ca de atâtea ori în cariera celor doi, la mijloc era un pariu, nu se putea altfel.

Campioană olimpică și multiplă medaliată mondială, Ana Maria Popescu și-a asigurat deja o rentă viageră suficientă cât să alunge angoasele financiare ale viitorului. Isteață, deschisă și șarmantă, o prezență unică printre campionii noștri, Ana Maria Popescu e, în plus, probabil cea mai marketabilă sportivă româncă (exceptând fenomenul Simona Halep).

Ana recunoaște deschis în povestea ei din seria „Neînvinșii” că apăruseră destule oportunități ca alternativă la scrimă. Ar fi luat-o, într-un fel, oricum de la capăt. Și nu e vorba că programul unui mare campion nu se compară nici cu al celui mai zelos corporatist de Pipera, ideea e că, odată reintrată în circuitul performanței, nu există decât o singură variantă: podiumul.

Când stai pe spate, în nopțile ce se lungesc spre insomnie, îți simți ochii la fel de ușori ca niște perdele vânturând, vara, la mare, la orele mici ale fluxului, înspre necunoscut. Dacă, în fine, renunți la iluzia somnului și deschizi ochii, fixând cu ei tavanul, viața ți se deschide în față cu un infinit de posibilități. Ai atâtea variante în față, care mai de care mai interesantă și mai provocatoare. Doar una dintr-un milion de variante duce acolo unde te vrea de fapt – și tu o știi! – inima. Poți să o iei pe un drum – în afaceri, de exemplu – și poți doar să speri și să intuiești unde te va duce exact. Dar dacă o iei înapoi pe calea sportului, variantele sunt atât de clare că le poți developa aproape, asalt cu asalt, tușă cu tușă. Îți vin în minte toate zilele proaste, toate deciziile greșite, toate atacurile ratate la milimetru, toate secundele acelea lungi și imponderabile când ți se decide, de fapt, cariera. Vezi toate variantele astea, pe repede înainte, și știi bine că doar una într-un milion te poate duce, după un an și mai bine de pauză, pe podiumul viitorului Mondial. „Pot s-o iau încă o dată de la zero și să mai ajung, măcar o dată în viața asta, pe podium?”. Când sună alarma, întrebarea asta era „pe repeat” deja de zeci și zeci de ori…

Vicepreședinte al Federației Române de Scrimă din acest an, Ana Maria Popescu a decis, până la urmă, să revină pe planșă. „Nu știu de ce am nevoie de asta, doar simt că trebuie s-o fac, altfel n-aș fi liniștită”, povestește tot ea în cartea „Neînvinșii”. După trei luni de tras, a început anul 2018 pe locul 71 mondial! Atunci a pornit, de fapt, lungul asalt care s-a încheiat cu tușa din ultima secundă a incredibilei semifinalele a Mondialelor de la Wuxi, contra lui Courtney Hurley.

Provocarea Anei fusese să mai ajungă o dată pe podium. Răspunsul a fost prima calificare într-o finală de Mondiale din întreaga carieră! O variantă între un milion altele, când, după o noapte de nesomn, de frici și de incertitudini, îți simți pleoapele mai grele decât corpul și-ai vrea să mai stai în pat măcar o oră, măcar un minut, măcar câteva secunde. Dar provocarea e provocare și nu mai acceptă nici o secundă de amânare. Trebuie să o iei chiar azi, chiar acum, de la zero…

 

Happening now