O zi la Wimbledon. Simona Halep: „A fost foarte plăcut să joc pe Centre Court. Am jucat cu încredere și mă bucur că mi-am recăpătat nivelul”

Treizecizero.ro este acreditat la Londra, la Wimbledon

Când am reintrat pe poarta 5 a complexului, sentimentul brusc a fost că nu plecasem niciun moment de aici. Prima oară la Wimbledon a fost în 2014, ediția din care primele două gânduri se îndreaptă către finala epică dintre Djokovic și Federer și accidentarea suferită la gleznă de Simona Halep într-o semifinală care începuse promițător pentru ea. Puteau fi două finale consecutive în Slamuri și cine știe care era discursul public acum.

Wimbledon are capacitatea de a te lua cu totul în brațe; intri pe poartă și uiți de toate gândurile de până atunci, te lași prins de mirajul verde, de atmosfera tipic britanică, te duce entuziasmul fanilor veniți de peste tot din lume și te trezești, brusc, între patru terenuri în care se lovesc simultan mingi zdravene. Te zăpăcește mirosul ierbii și, până să apuci să înțelegi ce-i cu tine și ce se întâmplă, începe să plouă. E ca o lume în miniatură, care trăiește embeduită în lumea de afară, dar cu care are prea puține legături. E ca un oraș pierdut, care se reactivează doar două săptămâni pe an, timp în care-și reia ciclul obișnuit sub propriile reguli, nederanjat de ce se petrece în afara lui. După care se cufundă la loc în tăcere, numai pentru a se trezi 12 luni mai târziu.

Drumul dinspre Southfields către the grounds, o plimbare strașnică de vreo 15 minute la pas iute, e ca un teasing interminabil. În dreapta, un puhoi ordonat de oameni grăbiți patrulează către terenuri, lăsând în urmă căsuțe tipic britanice, vânzători de înghețată și apă plată, magazine cu echipament sportiv sau puburi. După vreo cinci minute, în stânga se întrezărește faimosul Queue, unde oameni stau de bunăvoie ore întregi ca să prindă un bilet; zărindu-i, te simți în egală măsură și norocos, și ticălos. Te gândești că, deși ai, tehnic, posibilitatea de a vedea pe viu orice meci poftești, în realitate vei renunța tot de bunăvoie la cele mai multe – cazul ideal – sau vei ajunge să nu vezi mai nimic și să afli tot de pe Twitter știri care se întâmplă la doi pași – cazul realist. Aparatul informațional a cărui parte te găsești te va găsi, incorpora și activa, ca să-i dai partea ta de contribuție, la schimb pentru accesul la toate minunățiile.

Am regăsit totul exact la fel cum îl lăsasem, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Centrul de presă, aceeași agitație copleșitoare în primele minute, genul de loc în care ai o secundă impresia că ești singurul care nu face nimic. Oamenii sunt aceiași. E incredibil câte fețe sunt fix în aceleași joburi ca și acum doi ani. L-am zărit pe șeful copiilor de mingi, un tânăr înalt, bine făcut, cu o privire strașnică și părul lung, care obișnuia acum doi ani să le mulțumească fiecăruia la finalul zilei. Obiceiurile sunt neschimbate. La fel trebuie să obții un fel de dublu permis ca să ajungi pe Centre Court; simpla acreditare, la rândul ei un document pentru care semnezi mai multe hârtii și condiții decât pentru o casă, trebuie însoțită musai de un tichet suplimentar, valabil doar pentru ziua respectivă. Odată ajuns la poarta potrivită, te așezi la coada din stânga și te rogi să te strecori în secundele pe care stewarzii le gestionează cu o scrupulețe rar întâlnită oriunde altundeva. În 2014 am ratat două game-uri din ultimul set de la Nadal – Kyrgios, deși fugeam cu disperare către scările de acces, ca un atlet de semifond care-și simte rivalul în ceafă. Am ajuns, numai ca să mi se închidă în față banda de acces, deși era timp berechet să mă strecor. “I am sorry, Sir! It has been called time!”. Întrucât am interacționat mult cu ei, i-am recunoscut ușor acum. Sunt, evident, aceiași. La aceleași porți de acces!

Citește aici continuarea articolului, care include și declarațiile Simonei Halep pentru Treizecizero după calificarea în optimi

Tot pe Treizecizero, analiza meciului Simonei cu Kiki Bertens.