Olimpiu Moruțan s-a transformat el singur din erou în acuzat. Rămâne pe noi să-l trimitem la colț sau să-i întindem o mână

Andrei Năstase 29 martie 2018

Din nou revoltați, din nou dezamăgiți de ceilalți. Întorși pe dos de greșeala unui tânăr fotbalist, exasperați de ratările unor sportivi (încă în formare) care nu ne merită pe noi, oameni rotunzi, ziariști respectabili. Noi am fi meritat mai mult. Ei, fotbaliștii, nu prea. Și totuși.

*

Chiar înaintea primului joc din acest Turneu de Elită, ne-am dus în cantonamentul echipei de U19 să-i cunoaștem mai bine pe tinerii fotbaliști. Am ales să vorbim cu Vlad Dragomir și cu Marco Dulca, pentru că ambii își continuă dezvoltarea la academiile din Anglia. Primul, la Arsenal, al doilea – la Swansea. I-am întrebat mai întâi despre parcursul și speranțele lor, despre sistemul de acolo: la ce îi ajută grozava infrastructură a cluburilor, unde simt că trebuie să recupereze – unde se simt restanți față de colegii lor?

Cu modestie, ne-au spus că fotbalul de acolo e aproape alt sport față de fotbalul pe care l-au jucat acasă, că au avut și încă au de recuperat. Că la astfel de academii totul se pregătește din timp: și trupul, dar și mintea. Că au acces și la tehnologie, dar și la oameni: au cu cine vorbi când simt nevoia de sfaturi, de sprijin, au tot ce le trebuie pentru dezvoltarea lor sportivă și extrasportivă.

Interviurile sunt aici și aici. Pe noi ne-au convins. Am plecat de acolo optimiști, așa că am urmărit meciurile României cu încredere. Am înțeles ambiția lor de a ajunge la un turneu final, am priceput importanța acestei calificări pentru un fotbal românesc care are nevoie, după ani de așteptare, (și) de performanță, dar am privit turneul ca pe-o etapă în dezvoltarea lor: am înțeles că e despre ei, nu despre așteptările noastre. Că unii vor face un pas înainte, alții vor bate pasul pe loc și trebuie împinși, așa cum ne pricepem, înainte. Nu pentru că avem de câștigat din succesul lor, dar pentru că succesul lor ne-ar bucura.

**

Acum, la finalul unui turneu în care ne-au arătat multe lucruri bune și doar una sau două scăpări, citim în presa generalistă (cea care încă atinge atât de mulți oameni) că adolescentul Moruțan este „groparul României”. Ne-a îngropat când a fost eliminat stupid (nimeni nu va contrazice asta) într-un meci de fotbal între adolescenți.

Apoi aflăm, din editorialul unui cunoscut jurnalist de sport, că tânărul Moruțan a făcut ce a făcut pentru că-i lipsește educația, buna creștere. Și că cel care se lasă acum păcălit de suferința lui „indecentă” e cineva care „jubilează la dansurile din buric ale sărbătorilor fotbaliştilor” și spune (admirativ): „Băi, ăştia ştiu să petreacă, nu au morcovul în fund, ca intelectualii.”

Altfel zis, dacă pe lângă indispoziția (sau necazul) acestei înfrângeri mai găsești și înțelegere pentru cei care au greșit, ești fie prea sensibil, fie prost crescut.

De ce? Explicația ziaristului e clară și i-a bucurat pe cei care, în rubrica de comentarii, l-au felicitat pentru argumentație. Iat-o redată cu cap și coadă: „Modul în care îţi manifeşti durerea în public este o prelungire a educaţiei primite în şcoală şi în familie, este o oglindă a mediului în care te-ai format. Comportamentul la bucurie sau la tristeţe nu ţine doar de impuls, de starea de moment. Este parte a caracterului, dar şi a orizontului deschis de profesori şi aprofundat de antrenori. Este suma timpului împărtăşit cu prietenii şi cunoscuţii. Este decontul felului în care petreci şi a muzicii pe care o asculţi, este parte a felul în care mănânci şi bei, a ce a anume mănânci şi ce/cum bei. Este totul. Dacă aş pune aici şi suma lecturilor, veţi spune că sunt ori răutăcios, ori nerealist. Elitist se subînţelege”, spune editorialistul.

Dar sunt toate astea valabile când subiectul tău nici n-a ieșit din adolescență? Sunt și oameni care nu s-au bucurat niciodată nepotrivit până la 20 de ani? Nu cunoști mulți oameni care au suferit indecent (și în public) în adolescență?

Dar dumnealui este, așa cum citești în scurta sa prezentare de autor, „un jurnalist box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport. Respectat, temut și foarte apreciat. Întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri.”

Dacă e să-l asculți, atunci toți cei care sunt gata să-l ierte pe Moruțan (și pe colegii lui) trebuie să se simtă cu musca pe căciulă. De ce? Pentru că înclinația asta spre a înțelege greșelile altora trădează lipsuri: numai cineva care nu s-a bucurat de o educație prea grozavă poate trece cu vederea presupusa lipsă de educație a unui tânăr sportiv; numai cineva care n-a avut întâlniri fericite cu vreun profesor înțelept care să-l învețe, să-l modeleze, să-l trimită spre lecturile potrivite, numai acela poate fi înțelegător cu tinerii care, în adolescența târzie, sunt interesați de propria frizură și ascultă muzică proastă.

Cum spune ziaristul: „joci ceea ce eşti, ceea ce mănânci şi ce asculţi.”

E un verdict tăios, fără ocolișuri, și nu ne pricepem să spunem dacă e verdictul corect. Dar nici nu mai contează, atât timp cât e un verdict.

Ce trebuie să facă Moruțan după greșeala lui? Ce trebuie să facă ceilalți colegi de echipă care au greșit? Dar ceilalți sportivi care au avut și vor mai avea zile proaste, care își vor pierde echilibrul sau mințile și vor face greșeli? Ce pot face ei, din moment ce noi îi considerăm rezultate previzibile ale lipsurilor lor? Dacă atât pot face ei, dacă părinții, profesorii, sistemul de învățământ și, pe cale de consecință, societatea i-a format așa cum i-a format, de ce mai avem așteptări de la ei? Și ce fel de așteptări avem de la ei?

Senzația e că abia așteptăm să greșească, ca să le spunem, de la înălțimea educației alese, că sunt și vor fi pierzători. Că nu pot mai mult. Că au talent, dar n-au mentalitate, semn că n-au educație. De parcă toți copiii pornesc cu șanse egale în fața educației; de parcă educația e de un singur tip – buna creștere, gusturile fine, vocabularul stufos.

Unde intră celelalte calități ale perioadei de formare? Ambiția celor care și-au depășit cu mult condiția (ce termen imbecil!); forța celor care-au muncit mai mult decât am muncit noi și au reușit mai multe decât am reușit noi; puterea unor sportivi care și-au făcut părinții mândri, chiar dacă părinții n-au fost în măsură să-i educe atât de bine încât să devină și ei ziariști.

Mulți ziariști și la fel de mulți cititori vor să tragă și acum un mai vechi semnal de alarmă: fără educație – sau formare – meciuri mult mai importante vor fi pierdute! Nimeni nu-i va contrazice. Dar toți știm că pierdem deja „meciurile” astea. Nu din vina lui Moruțan și nici din vina altor sportivi. Le pierdem când suntem tăioși și veninoși în loc să fim înțelegători (până la a fi naivi); le pierdem când jignim – fără să ne gândim la părinții lor și fără să ne intereseze viitorul lor – niște copii. Le pierdem mai des în presă decât pe terenul de sport.

***

Pedepsiți în public pentru presupusa lipsă a educației. Astea sunt lecțiile pe care le predăm. Cu astfel de profesori, tinerii sunt mai câștigați dacă vor învața singuri, greșind și devenind mai maturi.

Vlad Dragomir, căpitanul acestei echipe, a fost criticat când a spus că e mândru de colegii lui şi de ce au reuşit să facă până aici. „Am fost un grup unit, ne-am străduit să ajungem până aici. Ne cerem scuze în faţa fanilor şi oamenilor care ne-au susţinut în seara asta… Moruţan şi-a dorit foarte mult victoria. L-am simţit şi înainte de meci, venea la noi şi ne încuraja. S-a bucurat prea mult pentru gol. Trebuie să rămânem cu capul sus, să muncim zi de zi pentru a ne îmbunătăţi”, a spus el.

E o declarație care nu ascunde slăbiciune, cum spun și cred unii. Dimpotrivă, arată o frumoasă trăsătură de caracter. Una care ne îndeamnă să rămânem optimiști în ce-i privește. În continuare, au toate șansele să-și împlinească dorințele.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.