Operă, goluri şi trofee: Leicester City sărbătoreşte în stil mare câştigarea campionatului

Andrea Bocelli, într-un tricou de fotbal, a cântat Nessun Dorma pe teren, în faţa a 30.000 de oameni care-au aşteaptat ca jucătorii lui Leicester City să ridice trofeul Premier League. Sună ca un banc suprarealist. Sau ca un vis din care un fan al lui Leicester se trezeşte, îşi scutură capul cu un zâmbet confuz şi îşi continuă ziua încercând (în zadar) să-și amintească detaliile reveriei.

Dar Leicester City chiar e campioana Angliei, și cel mai cunoscut tenor al lumii chiar le-a cântat o serenadă unor suporteri obişnuiţi cu un cu totul altfel spectacol decât cel de la operă. O sărbătoare aparte pentru un sezon aparte. Fotbalul şi cultura înaltă nu s-au prea interesectat. Ca unul dintre principalii purtători de cuvânt ai culturii populare, sportul ăsta a fost şi, în mare măsură, continuă să fie privit cu suspiciune de la înălţimea artelor.

Totuşi, nu e prima întâlnire dintre Nessun Dorma şi fotbal. În timpul Cupei Mondiale din 1990 (Italia), BBC a folosit o înregistrare a ariei, cântată de Luciano Pavarotti, pe post de coloană sonoră a competiţiei. Înainte de finala dintre Germania de Vest şi Argentina, Pavarotti urca pe scenă alături de Placido Domingo şi Jose Carreras, şi transforma un recital operatic într-un imn sportiv. 26 de ani mai târziu, momentul de pe King Power Stadium stă mărturie a semnificaţiei din spatele poveştii lui Leicester, una care transcede lumea narativă a fotbalului.

Stuff Dreams are made of ??https://t.co/mJ0HzBrSUx

— BenchWarmers (@BeWarmers) May 7, 2016

„M-a sunat acum două luni‟, spunea Ranieri despre înşiruirea de evenimente care l-a adus pe Bocelli în centrul Angliei. „Era atât de fericit în legătură cu ceea ce facem la Leicester. A zis că ar vrea să vină şi să cânte ceva. Am zis grozav, de ce nu?‟ Ultimele trei cuvinte sunt parcă leitmotivul campaniei lui Leicester: de ce nu? Aşa se face că sâmbătă după-amiază, în mijlocul terenului, Claudio Ranieri se chinuia să oprească miile de voci care strigau „Champions!‟ pentru a-i permite compatriotului său să-şi înceapă prestaţia.

Privind sărbătoarea lui Leicester, e greu să-ți amintești de ce fotbalul, şi sportul în general, nu a fost luat în serios ca subiect intelectual sau artistic. Povestea lui Leicester e muzică şi cântec. E ştiinţă, atât în departamentul medical revoluţionar al clubului, cu antrenamente personalizate şi camere criogenice, cât şi în cutremurele de 0,4 grade măsurate de studenţi pe stadion, seisme poreclite deja „Vardyquakes‟. E politică, în sălile parlamentului, unde ministrul din Leicester, cu un fular albastru în jurul gâtului, cere şi primeşte aprecieri pentru succesul echipei din partea Camerei Comunelor. De asta, toate caricaturile suporterului ca omul needucat, prea limitat pentru plăcerile superioare ale teatrului sau a operei, au părut derizorii din momentul în care, într-o secvenţă aproape extatică, Bocelli şi tribunele intonau la unison: „Vincero! Vincero!‟ Voi învinge. Sâmbătă, opera şi fotbalul s-au omagiat reciproc, spre creditul amândurora.

Şi pentru ca totul să fie perfect, Leicester a învins din nou, cu 3-1. Într-un meci atât de umbrit de context, ar fi fost de înţeles ca jucătorii să-şi piardă din concentrarea care i-a făcut campioni. Dar trupa lui Ranieri nu a ajuns unde a ajuns conformându-se aşteptărilor. Jocul a fost un tur de forţă al Vulpilor, o celebrare a excelenţei sportive care să o urmeze pe cea muzicală. Pe teren, Jamie Vardy şi compania au fost cei care au dat recitalul, în faţa unui Everton copleşit. Dubla lui Vardy l-a adus la 24 de goluri şi doar un penalty ratat l-a oprit să urce pe primul loc în topul marcatorilor din Premier League. Între reuşitele atacantului a venit un moment special pentru un jucător special.

Jamie Vardy puts title win down to brotherly love with his Leicester City team-mates https://t.co/hLsaU7P6r1 pic.twitter.com/X0bX2PtnjN

— MailOnline Sport (@MailSport) May 9, 2016

Andy King e cel mai vechi membru al echipei. Ca absolvent al academiei de tineret a clubului, mijlocaşul a trecut prin foc şi pară cu Leicester, de la retrogradări, la promovări şi, în fine, la momentul de glorie pe care nimeni nu putea să-l prevadă. Golul pe care l-a marcat contra lui Everton, în faţa unor fani care îl cunosc de un deceniu, e încoronarea poveştii sale personale.

Într-un fel, acelaşi lucru e valabil pentru fiecare dintre coechiperii săi, nu în ultimul rând pentru căpitanul Wes Morgan. Împreună cu Raniei, jamaicanul a ridicat trofeul în mijlocul unei explozii de sunet şi culoare. „E un sentiment incredibil să pun în sfârşit mâinile pe trofeu. A trebuit să-mi opresc lacrimile.‟ Nici Vardy nu s-a obişnuit încă cu propriile grozăvii. „Cred că cineva mi-a făcut o vrajă sezonul ăsta.‟

E puţin trist să-ţi dai seama că bucuria lui Leicester nu va dura pentru totdeauna. În curând vor începe pregătirile pentru următoarea stagiune, care va fi complet diferită pentru echipa lui Ranieri. Vor fi mai multe meciuri, printre care şi cele din Champions League. Deja au apărut întrebări şi zvonuri despre viitorul lui Mahrez la club. Răspunsul lui Ranieri a fost tipic: „Dacă cineva mă întreabă ceva, îi voi spune să rămână cu mine. Dar dacă cineva vine la mine să-mi spună că vrea să plece, atunci să plece, pentru că vreau doar jucători fericiţi cu mine.‟

Deocamdată, toată lumea e fericită la Leicester. Viitorul e nesigur, dar Ranieri are din nou cel mai bun sfat: „Visaţi în continuare. De ce să ne trezim?‟

Fuchs: Why would anyone leave Leicester? https://t.co/TCi2ZdX7pc pic.twitter.com/GtSfSMLtox

— Goal (@goal) May 9, 2016