Premier League şi-a scris ultimul capitol din anul lui Leicester: concluziile celui mai nebun sezon din fotbalul englez

Pe 8 august 2015, într-o sâmbătă, începea încă un sezon de Premier League. Toată lumea, experţi şi amatori, îşi făcuseră pronosticurile despre ce avea să urmeze. Cei mai mulți nu vedeau o campioană nouă, şi Chelsea, condusă de Mourinho, era favorita clară. În rest, tradiţiile campionatului erau clare: un Big Four completat de Man Utd, Arsenal şi Man City avea să se lupte pentru a ocupa locurile de Champions League, ca de obicei, iar Everton şi Tottenham erau singurele care puteau ameninţa careul de aşi. La celălalt capăt al clasamentului, lucrurile păreau mai puţin clare. Cu o singură excepţie, poate.

Leicester City scăpase de retrogradare ca prin miracol în 2015. Dar arhitectul salvării, Nigel Pearson, plecase în dizgraţie şi fusese înlocuit de Claudio Ranieri. Numai entuziasm nu plutea în jurul Vulpilor. Aşa se făcea că Leicester era singura constantă între multe prognoze pentru echipele care aveau să cadă din prima ligă engleză după sezonul ăsta.

Nimeni nu s-ar fi gândit că zece luni mai târziu, aceeaşi Leicester urma să fie primită pe Stamford Bridge cu o gardă de onoare, un rit de tranziţie perfect între vechea şi noua campioană a Angliei. Iar acum, un 1-1 în ultimul meci al sezonului lasă echipa lui Ranieri la 10 puncte de locul doi, una dintre cele mai mari marje cu care a fost câştigat campionatul englez. Chelsea, cu Mourinho plecat de mult, într-o furtună de controverse şi rezultate slabe, a terminat pe 10. Cea mai slabă prestaţie a unei campioane en titre din istoria Premier League.

Antrenorul momentului e cel pe care portughezul l-a ridiculizat de mai multe ori şi cel pe care patronul lui Chelsea, Abramovici, nu l-a considerat suficient de prestigios pentru a-i conduce revoluţia costisitoare. Dar Claudio Ranieri şi-a auzit numele scandat pe stadionul de unde a fost exilat în 2004. A primit chiar un trofeu special din partea unui fost elev de la Chelsea, portarul Carlo Cudicini. Aşa s-a scris şi ultimul capitol al celui mai tembel, imprevizibil şi fantastic sezon de Premier League. Cu zâmbetul blând al italianului şi mulţumirile sale către ambele seturi de fani.

Aşadar, rămași fără curajul predicţiilor, ce concluzii putem trage după fluierul final de duminică?

Big Four nu a arătat niciodată mai permisiv

Configuraţia celor patru granzi din fotbalul englez s-a schimbat odată cu ascensiunea lui Man City. Până la apariţia conductei de bani la care e racordată City, Liverpool era a patra echipă din careu. Dar după mulţi ani de management confuz al clubului, combinat cu transferuri din ce în ce mai neinspirate, ceea ce era cândva cea mai de succes echipă din Anglia a rămas cu mult în urma adversarelor.

Ar fi trebuit să fie o lecţie pentru oamenii vigilenți. În schimb, atmosfera din ce în ce mai stratificată din Premier League a dus la apatia cluburilor de top. Chelsea, Man Utd, Arsenal şi nou-venita City au crezut pur şi simplu că nu se poate altfel decât cu ele în frunte. Că doar două dintre ele vor fi în Champions League sezonul viitor e o pată neagră pe strategia lor de dezvoltare.

În cazul lui Arsenal, peste sezonul viitor plutesc multe semne de întrebare. Cât va mai avea încredere conducerea londonezilor în Arsene Wenger? Refuzul de a investi unde trebuie pare că şi-a pierdut şi ultima justificare, odată cu plata integrală a tuturor datoriilor legate de Emirates Stadium. Mai mult, dacă nu poţi câştiga campionatul nici acum, când toţi oponenţii tradiţionali s-au împiedicat de propriile şireturi, atunci când? Singura bucurie pentru The Gunners e că termină – pentru al 21-lea an consecutiv – peste rivalii de la Tottenham. Fanii s-au bucurat de St. Totteringham’s Day, ziua în care se confirmă continuarea trend-ului, dar până şi Wenger a recunoscut că locul doi nu e un motiv de sărbătoare anul acesta.

Chelsea îl aşteaptă pe Antonio Conte din iunie. Italianul are deja o problemă pe cap, legată de John Terry. Ca şi în cazul lui Lampard, acum două sezoane, o legendă a clubului e pe cale să fie lăsată pe stradă. Lacrimile lui Terry de la finalul meciului cu Leicester vorbesc mai mult decât cuvintele sale despre cât de mult îşi doreşte să-şi încheie cariera la singura echipă pentru care a jucat vreodată. Fanii sunt (bineînţeles) de partea lui şi ultimul lucru de care are nevoie Conte e să-şi înceapă munca înconjurat de discordie.

Man Utd e în derivă totală. Parcă nimic nu a simbolizat mai bine farsa care a fost sezonul lor decât episodul bizar de duminică. O firmă de securitate a uitat în stadion o bombă falsă, folosită pentru simularea situaţiilor de criză. A urmat o evacuare panicată şi confuzia de până să se descopere adevărul. Aşa că United trebuie să-şi joace ultimul meci, cu Bournemouth, marţi, cu patru zile înainte de finala FA Cup. Confuzie domneşte şi în ceea ce priveşte identitatea antrenorului din vară. Umbra lui Mourinho s-a întins peste Old Trafford aproape din momentul în care a fost demis de la Chelsea şi e aproape sigur că Van Gaal nu va continua. Oricine va fi manager, va antrena în Europa League, după ce City şi-a asigurat ultimul loc care duce în Liga Campionilor.

Sezonul lui City nu prea avea cum să arate grozav din momentul în care a fost anunţată semnarea lui Guardiola. Pellegrini neagă asta, dar căderea pe care a suferit-o echipa din acel moment nu are cum să fie o coincidenţă. Vestea bună e că City nu a plonjat dincolo de locul patru. Chileanul şi-a luat adio de la echipă cu demnitate tipică. „Acest om şarmant‟, cum l-au poreclit fanii, a câştigat două Cupe ale Ligii şi un campionat în cei trei ani petrecuţi la club, iar după semifinala Ligii campionilor, Pellegrini are un bilanţ de care poate fi mândru.

Calitate, nu cantitate, şi tineri: noua strategie dominantă

Finalul dezastruos de care a avut parte Tottenham a fost desăvârşit duminică, în deplasare la Newcastle. Un 5-1 în faţa unei echipe deja retrogradate l-a făcut pe Pochettino să spună că e cea mai proastă zi din cariera sa de antrenor. Două puncte din ultimele patru meciuri le-au luat nu numai titlul din mâini celor de la Spurs, dar şi locul doi şi plăcerea de a termina (în sfârşit!) peste Arsenal în clasament.

Totuşi, înecul de la mal nu trebuie să eclipseze un sezon excepţional şi un progres enorm pentru Tottenham. Nu doar antrenorul e tânăr şi promiţător. Cu talente sclipitoare ca Delle Ali, Eric Dier şi Harry Kane, Spurs a avut cea mai tânără echipă din campionat şi, până în ultimele etape, a fost singura contra-candidată serioasă pentru Leicester. Pe lângă asta, când a cheltuit, clubul a cheltuit deştept, pe jucători ca Eriksen şi Alderweireld.

Top 50: Premier League players in 2015/16
11 from Leicester City
10 from Tottenham Hotspur@stighefootballhttps://t.co/2m34RYQMPz

— Bleacher Report UK (@br_uk) May 15, 2016

Astea sunt lecţiile pe care cluburile mai mici le-au predat sezonul ăsta. Când întreg campionatul înoată în bani, calitatea scouting-ului şi investiţiile atente fac diferenţa. Aşa se face că un N’Golo Kante îţi câştigă campionatul, în timp ce un Bastian Schweinsteiger (prea des accidentat) îţi umflă factura la salarii. Cine ignoră realitatea asta, riscă să ajungă ca Aston Villa şi Newcastle. Două cluburi prestigioase, cu istorii lungi în prima ligă engleză, vor juca în Championship din august. Ambele au aruncat cu bani fără discriminare, sume vaste pe jucători nepotriviţi. Ambele plătesc acum nota finală.

Tineri precum cei de la Spurs şi Rashford, de la Man Utd, vor merge la Euro 2016 cu Anglia, iar ăsta e motiv de optimism pentru toată ţara. Cel din urmă şi Iheanacho, la Man City, şi-au pus în umbră colegi de echipă care au costat mai multe milioane decât au ei ani de viaţă. Diferenţa e că ei sunt excepţii la cluburile lor. La West Ham şi Southampton, printre altele, astfel de cazuri sunt mai degrabă regula. Echipa lui Bilic se mută pe Stadionul Olimpic din Londra de sezonul viitor, după 112 ani petrecuţi pe Upton Park. Asta înseamnă un venit şi o expunere mai mare. Dacă Big Four nu îşi învaţă lecţia bine vara asta, povestea lui Leicester City nu va mai fi o anomalie. Vechea ordine din Premier League e în pericol.

Paradisul antrenorilor: Guardiola, Klopp şi Mourinho?

Rămâne de văzut cum se va descurca Guardiola într-un mediu ca cel din Anglia. Catalanul e obişnuit cu atenţia obsesivă a presei, doar vine din Spania. Dar la City va avea mult de furcă. Infrastructura, în special cea de tineret, e deja acolo, dar nu a fost încă integrată în prima echipă. Sufletul de care vorbesc mai marii de la club încă lipseşte.

În orice caz, antrenorul va fi figura principală cu care începe sezonul viitor. După cum s-a văzut la Liverpool, personalităţi ca cele a lui Klopp şi Guardiola atrag ca un magnet şi îţi iau ochii chiar şi de la joc câteodată. Însă asta poate să distragă de la dificultatea job-ului. Oricât de glumeţ şi carismatic ar fi, oricât de complexă şi modernă i-ar fi tactica, Klopp nu poate să transforme peste noapte un club cu probleme vechi şi închegate. Finala Europa League e mai degrabă un bonus decât o aşteptare realistă pentru un om în situaţia lui.

Mai mult decât orice, sezonul ăsta a scos la iveală pericolele unui cult al antrenorului. Mourinho a pornit un incendiu la Chelsea pe care Hiddink cu greu la stins, şi peste ale cărui ruine Antonio Conte trebuie să construiască acum ceva. În schimb, am văzut şi un alt tip de antrenor, o alternativă pentru superstarurile care domină pe ecran şi în presă. Un tip de antrenor care a făcut din respect un motto, şi din modestie o a doua natură. Un tip de antrenor care nu uită că e acolo să ghideze, nu să acapareze. Un tip de antrenor care întoarce mereu lumina reflectoarelor spre actorii principali ai sportului: jucătorii. Poate dintre toţi, Claudio Ranieri îşi merită cel mai mult propriul cult.