Prezentul și viitorul handbalului feminin s-au întâlnit în Danemarca. Mariana Tîrcă: „Ce se întâmplă la echipa mare e un model și pentru noi”

Dacă ultima zi a turneului preolimpic din Aarhus a fost una fără emoții pentru echipa națională de senioare, deja calificată la Olimpiadă, pentru junioarele României a adus un carusel de trăiri.

Naționala Under 18, antrenată de fosta mare jucătoare Mariana Tîrcă, s-a aflat și ea în Aarhus weekendul trecut, în același timp cu senioarele, pentru a disputa un turneu amical. În primele două zile, în timp ce echipa mare își asigura biletele la Jocurile Olimpice, tricolorele mici au pierdut cu junioarele Rusiei și Norvegiei. În ultima zi, cu câteva ore înainte de ultimul meci al naționalei mari, primul pe care l-au putut vedea live, au întâlnit, chiar pe Arena Ceres, Danemarca. Adică echipa care le oprise în semifinalele Campionatului European U17 din vară, prima lor competiție importantă, unde au terminat pe locul patru.

La turneul din vară din Macedonia a fost prima oară când cea mai tânără națională a României, formată cu doar un an înainte, a întâlnit alte echipe puternice din Europa și a trăit emoțiile unei competiții oficiale. Emoții care uneori le-au copleșit, ne spunea Mariana Tîrcă atunci. Au pierdut cu Danemarca în semifinale (31-23) și cu Ungaria în finala mică (34-31), dar parcursul lung și jocul care a devenit mai bun de la meci la meci le-a adus încredere.

„În vară nu cunoșteam echipele atat de bine, pe unele le întâlneam prima oară, cum a fost Danemarca, și ne-au surprins”, spune centrul Alexandra Banciu. „Știam ce joacă, le văzusem în video-uri și filmulețe. Dar alta e să le simți în teren. La televizor nu le simți puterea, forța cu care se apără și atacă.” Alexandra, care joacă handbal de la 10 ani, spune că la națională e mai greu decât la club, pentru că e concurență pe fiecare post. „Aici sunt cele mai bune din țară și trebuie să muncești mult să-ți faci loc.”

Junioarele au venit, astfel, în Danemarca cu gândul revanșei în fața danezelor pentru lacrimile pe care le-au vărsat după semifinala din Macedonia. Danezele au început mai bine și au condus tot meciul, deși româncele s-au apropiat de câteva ori, egalând.

Jumătatea primei reprize a adus însă o accidentare care le-a dat peste cap atât planul tactic, cât și concentrarea. Căpitanul echipei, Sorina Tîrcă, care înscrisese până atunci cinci goluri, s-a lovit cu capul de piciorul unei adversare, în căzătură, și a rămas mult timp întinsă pe parchet. Pentru că la sală nu exista niciun medic și nicio ambulanță, Sorina a așteptat întinsă pe bancă, în brațele mamei antrenoare, cam 30 de minute până la sosirea ambulanței.

În teren, fetele s-au demoralizat pe moment, mai ales că Sorina e o jucătoare de bază și erau obișnuite s-o aibă alături. Despre interul stânga, care a fost golghetera Europeanului de junioare din vară, mulți spun că îi poate călca pe urme mamei, dar ea nu vrea să fie comparată cu fosta jucătoare. „Ea a fost un fenomen, eu mai am multe de demonstrat. Încă n-am realizat nimic, vreau doar să fiu o fată normală care joacă handbal”, ne spunea în vară.

„Pentru tine, Sorina!”, i-au strigat colegele din teren, în timp ce interul pleca spre spital pentru o tomografie. Au văzut-o că mergea și părea bine, deși avea gâtul imobilizat, și s-au liniștit. Au egalat cu două minute înainte de final, dar gazdele au câștigat până la urmă cu 27-25. A fost însă primul meci din turneul de pregătire în care Tîrcă a fost mulțumită de modul în care fetele ei au luptat. „Suntem într-o perioadă în care construim, nu am pus accent pe rezultate neapărat”, ne-a spus antrenoarea la final. „E mai mult un studiu, dar azi au făcut un joc unde au avut o atitudine foarte bună. Sunt fericită, le-am și spus că dacă avem atitudine înseamnă că putem să ne batem cu oricine.”

O motivație în plus a fost și că, pe final, le-au văzut pe jucătoarele echipei mari privindu-le din tribună. „Prezența lor aici ne-a emoționat rău”, a spus Alexandra, căreia nu-i venea să creadă că idolul ei, Cristina Neagu, a atins-o la final, când cele două generații s-au strâns pentru o poză. Alexandra, care și-a serbat majoratul la meci, și-a amintit de prima oară când a întâlnit-o pe jucătoarea ei preferată. Avea 10-11 ani, abia se apucase de handbal, i-a cerut un autograf și nu se aștepta să fie așa prietenoasă. O admiră și pe Eliza Buceschi pentru cum a crescut în ultima vreme, dar „Cristina e fenomenală. Dacă vorbesc cu ea după meci, plâng.”

Pentru multe din ele, a fost primul meci al naționalei mari văzut pe viu. „Probabil și acesta a fost un motiv pentru care n-au fost concentrate în primele două meciuri”, crede Tîrcă. „Se așteptau să venim la meciuri, să le vadă, le iubesc foarte mult pe fete.” N-au putut nici să urmărească meciurile, pentru că în prima zi au jucat la aceeași oră, iar apoi n-au putut decripta programul TV care transmitea.

„Am fost trup și suflet cu ele și ne-am bucurat foarte mult”, ne-a spus după meci interul dreapta Daria Bucur, una din cele mai bune jucătoare ale zilei. În vară, Daria ne povestea că atunci când e pe teren uită de tot, simte că acolo e locul ei; s-a obișnuit cu sacrificiile pe care le cere sportul de performanță. Cum ar fi cele două veri la rând în care a înlocuit marea cu cantonamentele și turneele de pregătire. Și-a dorit mereu să ajungă la națională, de la 10 ani, când a mers prima oară la un antrenament și n-a mai vrut să plece din sală. „De șapte ori pe zi m-aș fi dus.” Se bucură că și-a îndeplinit un prim scop, dar acum țintește și mai sus, vrea în naționala mare. „E una din performanțele vieții de handbalistă, pentru asta ne antrenăm și jucăm.”

Și Dariei îi place de Cristina Neagu, dar cel mai mult tremură când o vede pe Katarina Bulatović, care joacă pe același post cu ea. După meciul lor, tricolorele mici le-au lăsat locul pe teren senioarelor și s-au așezat în tribună, de unde le-au făcut galerie în meciul final cu Muntenegru.

Mariana Tîrcă e convinsă că rezultatele echipei mari le ambiționează și pe fetele ei, iar atitudinea lor e un exemplu. „Calificarea fetelor e senzațională pentru handbalul românesc. Sunt mândră că fac parte din familia asta și sunt convinsă că ce se întâmplă la echipa mare e un model și pentru noi. Am mare încredere în fete că vor reuși să le urmeze.”

Primul pas, în care junioarele cred acum mai mult decât la prima lor competiție internațională, e o medalie la Campionatul Mondial din 2016, care se desfășoară în iulie în Slovacia. Speră ca până atunci să fie mai unite, pentru că își dau seama că nu e ușor să formezi o echipă. Dar naționala mare le arată de câteva luni că e posibil.