Război și pace: finala istorică a Croației e și un punct de cotitură pentru relația tumultoasă dintre națiune și național

E o altfel de scenă de război.

În loc de obuze, plasticul portocaliu al scaunelor de pe Maksimir îi acoperă pe combatanți. În loc de tranșee, cei prinși între linii se pitesc în crevasele betonate ale tribunelor învechite. Mai jos, pe gazon, se bate o retragere dezorganizată în fața șarjei nemiloase a batoanelor și scuturilor. Prin ceața gazelor lacrimogene, poți distinge doar culoarea spălăcită a gecilor de training, înconjurată peste tot de negrul sumbru al forțelor de ordine. Și o pată de albastru regal. Lui Zvonimir Boban îi mai lipsește doar un armăsar alb care să completeze tabloul feeric. Decarul de 22 de ani al lui Dinamo Zagreb se avântă de unul singur în mijlocul meleului și, de parcă meciul dintre echipa sa și Steaua Roșie Belgrad nici nu s-ar fi întrerupt, execută o învăluire pe flancul drept. La capătul demarcării se află jandarmul care, cu câteva momente în urmă, făcuse prăpăd între răzvrătiții de pe gazon. Toată lumea îl știe pe Boban pentru viteza și tehnica sa, deci nu-i de mirare că gheata își atinge ținta și inamicul cade răpus.

Așa arată mitul fondator nu doar al fotbalului croat, ci și al națiunii. Indiferent cât ar reclama istoricii acuratețea întâmplărilor, „Bătălia de pe Maksimir‟ a intrat în conștiința colectivă drept salva de inaugurare a războiului de independență împotriva Iugoslaviei, cu sportivii în avangardă. Aproape trei decenii mai târziu, în pragul unei glorii fără precedent, moștenirea violentă și contradictorie continuă să-și facă simțită prezența profund politizată.

*

„După război, sportul e cel dintâi lucru prin care poți distinge națiunile.‟

Nimeni nu l-a putut convinge vreodată pe președintele Franjo Tudjman că sportul și politica trebuie separate. Cum ar fi putut, când fotbalul a fost plasat din start în arsenalul „državotvorne snage‟ (forțe de construire a statului) asamblat de naționaliștii croați? Meciurile contra echipelor sârbe deveniseră bombe cu ceas cu mult înainte ca primele explozii reale să incinereze Balcanii. Tudjman și mișcarea sa n-au făcut decât să modeleze materia asta brută într-o unealtă ascuțită.

Alte țări și-au dramatizat nașterea instituțională prin imagini sau versuri. Croația a făcut-o pe iarba verde a stadioanelor. Acea încăierare generală cu autoritățile centrale de pe 13 mai 1990 joacă rolul simbolic al declarației de război, iar patru luni mai târziu, arderea steagului iugoslav la un joc între Hajduk Split și Partizan Belgrad „trebuie să fie ziua când Iugoslavia a încetat să existe (cel puțin în termeni sportivi),‟ spune sociologul Dario Brentin.

Termenul „reprezentativă‟ are deci un sens mult mai denotativ în ceea ce privește Croația. Un joc amical între o selecționată neoficială și Statele Unite s-a transformat într-un act de recunoaștere internațională, în timp ce tenismeni sau baschetbaliști cunoscuți au făcut pe diplomații – exact cuvântul folosit de Tudjman pentru a-i descrie.

Simbioza asta nu s-a încheiat odată cu luptele. Dimpotrivă, „sentimentul popular de mândrie națională omogenizatoare‟, în cuvintele lui Brentin, n-ar fi fost posibil fără parcursul „generației de aur‟ la Cupă Mondială din 1998. Din ruinele conflictului, poporul croat s-a ridicat pe spatele acelei echipe care a surprins o lume întreagă cu medalia ei de bronz. Niciunul dintre cei implicați n-a ratat ocazia să-i sublinieze din nou însemnătatea politică.

„Tudjman e un microbist entuziast, un om decisiv în succesul nostru fotbalistic,‟ a fost omagiul antrenorului de atunci, legendarul Crio Blaževic. Iar același Boban, ajuns de la soldat în bătălia de pe Maksimir la căpitan al Naționalei, a legat indisolubil reușita sportivă de „arhitectul‟ principal: „Președintele e tatăl tuturor lucrurilor pe care noi croații le iubim, tatăl formației noastre.‟

N-a durat mult până ca legătura asta să capete valențe tot mai ambivalente, cu consecințe serioase pentru fotbalul croat.

*

Vine un moment când orice adolescent se revoltă împotriva îmbrățișării sufocante a tatălui, darămite unul crescut în calvarul războiului. Autoritarismul adeseori brutal al lui Franjo Tudjman și-a găsit nașul într-un grup de suporteri care, inițial, se avântase în luptă pentru el.

Într-un fel, Dinamo Zagreb e un microcosmos al Croației din ’90 încoace. Etno-naționalismul incubase în peluzele controlate de ultrașii Bad Blue Boys (BBB) cu mult înainte ca Tudjman să-l mobilizeze politic. Tot ei și-au folosit experiența cu forțele de ordine iugoslave pentru a forma brigăzi eficiente pe câmpul de bătălie. Într-un final, aceiași fani au întors armele când proiectul de „construire a statului‟ a pătruns pe teritoriul lor.

Decizia de a schimba oficial numele clubului în Croația Zagreb a provocat primele manifestări organizate și consistente împotriva președintelui. Spre finalul vieții, măcinat de boală, Tudjman și-a auzit numele blestemat în toate arenele importante ale țării. După moartea sa în 1999, înfrângerea clară a partidului naționalist a fost desăvârșită simbolic de revenirea promptă la prefixul „Dinamo‟.

Dar statutul dezirabil al echipei nu a dispărut odată cu Tudjman. În vestul sălbatic declanșat de dispariția cultului personalității, Dinamo a rămas o bijuterie în coroana politică râvnită de orice pretendent. Unul dintre ei se poziționase deja perfect pentru a o prelua.

Zdravko Mamic n-a fost niciodată departe de echipa care domină aproape neîntrerupt peisajul sportiv al țării. Indiferent de funcția ocupată – director, președinte, consultant – el a fost figura mefistofelică cu care fotbalul croat a făcut un pact fatidic. Capitalul politic și economic strâns de Mamic în vestul sălbatic dezlănțuit de tranziție (sună cunoscut?) i-au permis să fie păpușarul din umbre.

Sub îndrumarea sa, Dinamo Zagreb s-a transformat într-o academie centralizată care produce talente la scară industrială. Doar trei cluburi europene au dat mai mulți jucători în primele cinci ligi ale continentului. Sponsorizarea instituțională de care se bucură Dinamo garantează că aproape orice tânăr promițător va îmbrăca la un moment dat tricoul albastru.

Dar nu pentru mult timp. Politica de „export‟ instaurată de Mamic nu i-a păcălit vreun moment pe cei din BBB, care au știut mereu în buzunarele cui ajunge profitul de pe urma transferurilor bănoase. Asta ar fi fost o simplă chestiune locală dacă influența toxică a lui Mamic n-ar fi infectat și echipa națională.

Ante Cacic, un antrenor mediocru și peripatetic, a fost piesa de șah mutată prea îndrăzneț în jocul ăsta politic. Adus întâi la Lokomotiva – o „rivală‟ din campionat și totodată pepiniera lui Dinamo – Cacic a progresat în ciuda oricărei logici la Zagreb și apoi la postul de selecționer în doar patru ani.

„Federația nici măcar n-a încercat să nege faptul că el a fost alegerea lui Mamic și că i-a avut susținerea de la început. Asta a fost ultima picătură care a împins parodia dincolo de limite: dovada definitivă că Croația e acum întreprinderea privată a lui Mamic.‟ Aleksandar Holiga e unul dintre puținii jurnaliști croați care au îndrăznit să abordeze subiectul ăsta tabu într-o presă controlată de aceleași forțe. Iată efectele nescontate ale cordonului ombilical dintre fotbal și politică, națiune și națională: „Echipa care a fost cândva o forță unificatoare pentru toți croații, indiferent de preferințe politice sau de club, e acum un factor în disensiuni.‟

*

E o altfel de scenă de război.

La Saint-Etienne plouă cu torțe ca într-un infern dantesc. În peluză se împart pumni, pe teren, jucătorii și stewarzii se feresc cu greu de proiectile. Meciul a fost întrerupt de mult și camerele televiziunilor documentează războiul civil iscat în mijlocul Campionatului European.

Intervenția din acel joc între Croația și Cehia de acum doi ani trebuie citită ca o măsură extremă, dar disperată, a celor care rămăseseră fără alternative în lupta contra lui Mamic și a acoliților săi. La aceeași categorie intră și svastica tunsă în gazonul de la Split, înaintea găzduirii Italiei în calificări: când orice alte mijloace eșuează, sabotajul e ultimul resort.

Într-un fel sau altul, a funcționat. Nici rețeaua lui machiavelică nu l-a mai putut salva pe Zdravko Mamic când statul a început să asculte mai atent acuzațiile suporterilor. În iunie, un judecător l-a condamnat la închisoare pentru o listă interminabilă de acte frauduloase. Mamic a urmărit verdictul din Bosnia, unde fugise imediat ce adulmecase schimbarea din aer.

În urmă a lăsat multe stricăciuni. Relația dintre oameni și fotbalul lor s-a schimbat fundamental. Mulți „ar prefera să-și taie brațele decât să susțină Naționala,‟ le explică Mario Matosin celor de la Copa90. Același lucru e valabil și când vine vorba de steaua lotului actual, Luka Modric. Acuzat că a dat mărturie falsă pentru a-l proteja pe Mamic, care a câștigat personal în jur de 10 milioane de pe urma transferului său la Tottenham, Modric e căpitanul perfect în sensul ăsta: un lider contestat într-o echipă contestată.

*

Vrând-nevrând însă, totul se întoarce la război. Cum altfel să înțelegi cea mai surprinzătoare finalistă din era modernă a Cupei Mondiale? Un băiat firav și timid s-a apucat să dribleze între cratere, în fața hotelului unde el și părinții lui s-au refugiat de violență. La șase ani și-a pierdut bunicul care l-a crescut și i-a făcut cunoștință cu mingea, prins și executat de rebeli în timp ce era la păscut cu vacile sale. A fost refuzat de Hajduk Split pentru aspectul său sfrijit, iar Dinamo Zagreb l-a trimis în purgatoriul campionatului bosniac, de unde nimeni nu se întorcea cu gleznele întregi. Dar „piticul‟ Luka Modric a depășit toate provocările care i s-au pus în cale pentru a ajunge unul dintre giganții fotbalului mondial.

Sau cum să pricepi reziliența lui Dejan Lovren, care nu și-a plecat niciodată capul în fața criticilor acerbe auzite pe Anfield, dacă nu prin prisma armurii interioare născută din chin? Dejan e un alt copil cu visele bântuite de sunetul exploziilor și mirosul morții, exilat peste hotare și apoi expulzat împreună cu ai săi la sfârșitul războiului, fără niciun viitor. „Îmi aduc aminte doar sirenele și teama de bombe. Am lăsat totul în urmă și ne-am mutat în Germania. Apoi a venit și ziua în care ne-au spus că avem două luni să împachetăm și să ne întoarcem acasă. Acolo, am avut mereu probleme cu banii. Într-o zi, tata mi-a luat patinele și mama mi-a spus plângând că trebuie să le vândă ca să avem ce mânca.‟

Războiul nu are o „parte pozitivă‟. Medaliile și trofeele nu compensează pentru povara istorică pe care o poartă fotbaliștii croați. Dar ajută să dezlegi misterul unei națiuni cu 4,5 milioane de locuitori care răzbește în competițiile internaționale – în ciuda, nu datorită condițiilor locale. Când totul e o bătălie pentru supraviețuire, la propriu și la figurat, parcă ți-e mai ușor să alergi și când trupul tău spune că trebuie să te oprești, cum s-a întâmplat în partidele cu Danemarca, Rusia sau Anglia la turneul ăsta.

Poate trăirea asta comună va aduce în sfârșit o pace sănătoasă între națiune și echipa națională. Încercările transparente ale președintei Kolinda Grabar-Kitarovic de a instrumentaliza victoriile monumentale cu ședințe foto în vestiarul echipei nu păcălesc pe nimeni. Lumea s-a săturat să i se spună cine și ce reprezintă echipa asta. Urmează revanșa cu Franța, cea care i-a oprit drumul în semifinale acum 20 de ani. În vidul simbolic lăsat de căderile lui Tudjman și Mamic, Croația are șansa de a-și clădi o altfel de identitate alături de o altfel de „generație de aur‟. 

Foto:  Elena Rusko/ Hepta / Sport Pictures