Real Madrid adulmecă al 13-lea trofeu, al treilea cu Zidane. Dar ce (și cum) trebuie să mai câștige francezul pentru a fi „primit‟ între cei mai buni antrenori? 

Luis Miguel Beneyto e desprins dintr-o altă eră. Din cei 81 de ani împliniți de fostul director al lui Real Madrid, 71 au fost trăiți cu legitimația de membru – sau socio – în buzunar. Șapte decenii în care a asistat, din tribună sau din birou, la nașterea unei dinastii europene fără egal în sportul ăsta.

Ghinionul lui Beneyto e că timpul petrecut în conducere a coincis cu o eră greu de recunoscut zilele astea la Madrid: una marcată de lacrimi și dezamăgiri. În sensul ăsta, cea mai reprezentativă dată e 27 mai 1981. Pe „Parc de Princes” din Paris, Real căuta în zadar gloriile din trecut. Dar lovitura de cap a lui Alan Kennedy confirma parcă linia de succesiune, în care Liverpool prelua coroana continentală. „Îmi aduc aminte fraza pe care a spus-o atunci Santiago Bernabeu: o să mor fără să prind a șaptea (cupă europeană),‟ povestește Beneyto pentru Marca.

Bernabeu a avut dreptate. „A șaptea‟ avea să vină abia în 1998, la 32 de ani după ultimul succes. Președintele care a muncit mai mult ca oricine la identitatea lui Real Madrid nu mai era de mult prezent. Dar stadionul care-i poartă numele și prietenul său, Luis Miguel Beneyto, alături de care a suferit pe Olimpico, așteaptă cu nerăbdare revanșa și a treia victorie consecutivă dintr-o eră foarte diferită. Una marcată de Zinedine Zidane.

S-ar putea să mai dureze ceva până când istoricii fotbalului vor recunoaște titulatura asta. Nu de alta, dar avem de-a face cu o curiozitate: un antrenor a cărui recunoaștere scade proporțional cu fiecare finală. Așa se face că cei de la BBC, cu un ochi pe Twitter și pe ce se discută acolo, se întreabă dacă nu cumva Realul e cam norocoasă.

Dominația fără precedent de când Cupa Europeană se numește Champions League n-a reușit să-l ferească pe Zidane de suspiciunile unor observatori care nu prea știu de unde să-l apuce. Primul trofeu a venit de nicăieri, așa că toți s-au concentrat pe „efectul stabilizator‟. Al doilea a venit la pachet cu titlul în Spania, după cinci ani de secetă, deci trebuie să fi fost vorba de „calitatea lotului‟. La un pas de al treilea, singura constantă rămasă e mâna adeseori invizibilă a francezului.

Aici apare și problema unui sezon dezamăgitor. Niciodată n-a fost mai ușor să arăți cu degetul spre stilul nedefinit al lui Zidane – de data asta, justificarea suverană a rezultatelor a cam lipsit. Începând cu cele patru puncte cedate lui Tottenham, care a părut cu vreo două vârste mai proaspătă, și continuând cu parcursul deraiat în La Liga, prezența discretă a lui „Zizou‟ a început să semene mai degrabă a lipsă de inspirație.

Și e firesc. Când campioana de acum 12 luni termină pe locul trei, la ani lumină de marea rivală (care dă mereu termenul de comparație), antrenorul n-are cum să scape de cercetarea critică. Puținele lucruri care-au devenit caracteristici de bază ale „filosofiei‟ Zidane, cum ar fi politica de rotație în primul 11 și flexibilitatea tactică, n-au mai funcționat ca în trecut. Calmul atât de apreciat a intrat într-un contrast strident cu o serie de înfrângeri greu de acceptat pe Bernabeu.

„Pe Bernabeu‟ – asta e sintagma cheie pentru a înțelege contextul unic în care încearcă Zidane să facă istorie. Deși răbdarea, încrederea și autonomia de care se bucură sunt aproape fără precedent în președinția lui Florentino Perez, totul rămâne relativ. E greu de crezut că Alvaro Morata și James Rodriguez au plecat cu toată binecuvântarea celui care s-a folosit atât de eficient de profunzimea pe care-o ofereau lotului. Și oricât de mult sub așteptările astronomice ar fi căzut prestațiile, nicăieri altundeva n-ai putea găsi un om cu realizările sale care să fie și nesigur de viitor: „Am contract până în 2020, dar asta nu înseamnă nimic.‟

Și totuși, relația simbiotică dintre Zidane și Real s-ar putea să treacă peste toate obstacolele. În timp ce toată lumea se plânge că „Zizou‟ se încăpățânează să nu fie echivalentul perfect al lui Guardiola, cu vreo ideologie atotcuprinzătoare și idealuri platonice, puțini s-au oprit să se întrebe dacă clubul chiar își dorește asta. Răspunsul e mai degrabă nu.

Real Madrid n-a avut vreodată alte principii în afară de cele măsurate în goluri și argint. Asta nu-i o jignire – nici n-ar avea cum să fie, de vreme ce nimeni nu se poate lăuda cu mai mulți artiști ai sportului sau trofee importante. La capitolul ăsta, Zidane și-a scris numele pe lista de onoare a madrilenilor. Uimitor e că succesul obținut pe bancă începe să-l lase tot mai mult în urmă pe cel obținut pe teren. Încă unul în meciul de sâmbătă, tot pe un stadion olimpic, ca acum peste un sfert de secol, și doar Miguel Muñoz va rămâne deasupra lui Zidane în istoria Realului. Iar mandatul lui Muñoz a durat o eternitate – 14 sezoane. 

Chiar și așa, nici el n-a reușit să pună mâna pe trei Cupe Europene, darămite consecutive. La Real au existat mereu triumfuri maiestuoase și eroi legendari, ca Alfredo Di Stefano sau Cristiano Ronaldo (sau însuși Zidane), dar foarte rar unul care să le lege de pe bancă în felul ăsta.

„Liverpool nu are cum să fie mai flămândă ca noi.‟ În mod normal, ai zice că e doar o platitudine, dar nu-i de glumă cu foamea de trofee la Real. Cu atât mai mult cu cât Sergio Ramos s-a uitat peste gard și nu i-a plăcut ce-a văzut: „Dacă învingem, cred că vom pune puțin în umbră dubla Barcelonei.‟ Fundașul care va trebui să-l țină sub gheată, alături de Marcelo, pe Mo Salah n-are nevoie de motivație dincolo de asta.

Între timp, Isco și Gareth Bale continuă să strice material bun de zvonuri. Ambii sunt complet dedicați colectivului, în ciuda competiției directe pentru un loc în formula de start – una care va lua forma unui 4-3-3, respectiv 4-4-2, în funcție de alegerea pe care-o va face Zidane. Oricare ar fi ea, orice rezultat va fi înscris pe tabelă la final pe Olimpiyskiym, Beneyto nu va simți aceeași deznădejde ca în 1981. Asta și datorită francezului de la marginea terenului.