Reîntoarcerea lui Juan Martin Del Potro: cât își poate îngădui Delpo să spere?

În fiecare dimineață, Juan Martin Del Potro începe ziua cu recuperare pentru încheietura stângă, pe care o forțează rareori în timpul meciurilor. Petrece câte cel puțin trei ore la tratament. Apoi decide dacă se simte în stare să joace în ziua aceea. E încă temător, și pe bună dreptate; a suferit trei operații la încheietură din 2013 încoace. Procesul e lung și anevoios, dar argentinianul începe să facă pași. Are nevoie, în continuare, de o răbdare uriașă. Apreciază timpul petrecut acum pe teren, dar nu-și permite să gândească prea departe. Noi ne gândim cumva inevitabil: cum ar fi arătat cariera lui dacă nu ar fi fost deraiată de accidentări?

Parcă a fost ieri, dar sunt trei ani de la una dintre cele mai frumoase întâlniri din memoria recentă a Wimbledon, cea dintre Novak Djokovic și Juan Martin Del Potro, din 2013. La patru ore și 43 de minute, meciul a rămas și acum cea mai lungă semifinală din întreaga istorie a turneului. Nole a câștigat atunci, 7-5, 4-6, 7-6, 6-7, 6-3, dar meciul se putea termina cu ușurință și invers. A fost, însă, una dintre acele victorii care clădesc caractere; deși Novak avea să câștige următorul său titlu de Grand Slam abia un an mai târziu, tot la Wimbledon, e de presupus că acea victorie l-a ajutat mult să-și păstreze perspectiva într-o perioadă mai puțin reușită.

La acea ediție, e de înțeles că sârbul a rămas fără aer în urma maratonului cu Del Potro, fiind învins de Andy Murray într-o finală fără o desfășurare remarcabilă. De altfel, Andy are motive să-i fie teribil de recunoscător lui Juan Martin; două dintre cele mai mari rezultate ale carierei sale au venit într-un context în care adversarii săi din finală fuseseră zdravăn întinși de Uriașul Gentil în semifinale. Înainte de Djokovic, Delpo îl împinsese la maxim pe Roger Federer într-un set decisiv epic, în semifinala Jocurilor Olimpice din 2012. Murray a dominat apoi autoritar finala cu elvețianul.

Pare greu de înțeles cum a trecut timpul, dar până marți, acel meci fantastic din iulie 2013 a fost ultimul jucat de Juan Martin Del Potro la Wimbledon. Un scenariu implauzibil la acel moment, când argentinianului i se pronosticau alte Slamuri, alte meciuri-thriller precum cel din ziua respectivă, alte evoluții de excepție. Acum, la 27 de ani, argentinianul face pași de bebeluș, încercând să-și calibreze răbdarea și să nu își grăbească pașii. Știe că, foarte probabil, încă o recidivă la una dintre încheieturi riscă să-l zguduie teribil. Meciul cu veteranul francez Stephane Robert, câștigat 6-1, 7-5, 6-0 a fost nu doar primul la Wimbledon, ci și primul jucat într-un Grand Slam după doi ani și jumătate. Mai exact, după 894 de zile mari și late.

Ieri vă propuneam să ne închipuim cum ar fi dacă unul dintre noi și-ar trăi visul precum Marcus Willis, instructorul de tenis care azi îl va întâlni pe Centre Court pe Roger Federer, după ce nu demult arăta așa. Acum e momentul unui alt exercițiu de imaginație: ce s-ar fi întâmplat dacă Juan Martin Del Potro ar fi fost sănătos tun din 2013 încoace? Ce impact ar fi avut el asupra clasamentului? Ar fi câștigat un alt Slam, al doilea după USO 2009? S-ar fi dovedit un adversar competent acum, când plutonul nu are alte idei ca să mai arunce înspre Nole?

La aproape 25 de ani, Delpo se pregătea să intre în prime-time-ul carierei, avea iar un joc comparabil cu cel din 2009, poate chiar mai elaborat; avea încredere și avea știința luptei cu cei patru din Big Four. E ușor de închipuit că și-ar fi continuat progresul și rezultatele excelente din acele luni. După Wimbledon, Delpo a câștigat titlul la unul dintre turneele lui preferate, Washington, apoi s-a oprit în semifinale la Cincy. În ciuda unui eșec surprinzător la US Open, unde a pierdut în cinci seturi turul secund cu Lleyton Hewitt, argentinianul a mai câștigat un 500 la Tokyo, apoi a pierdut un alt meci dramatic cu Djokovic, finala Mastersului de la Shanghai, 7-6 în decisiv, după ce îl bătuse clar pe Nadal în semifinale. Apoi a luat și titlul la Basel, trei seturi într-o finală în care a avut mereu ceva în plus contra unui Federer în revenire. Nimerit la Turneul Campionilor într-o grupă de foc cu Djokovic și Federer, Delpo a rămas pe dinafară, cedând un alt epic în meciul decisiv pentru calificare, 4-6, 7-6, 7-5 cu Federer.

Dar în ciuda multor înfrângeri dureroase în acel an, Delpo îl încheia în Top 5, era Sportivul Anului în Argentina și se pregătea de faza următoare a ascensiunii către un al doilea titlu de Slam.

Ce a urmat, știm. Trei rânduri de operații, per total, la încheietura stângă, două sezoane aproape ratate. Distanța dintre totul și nimic este atât de mică.

Continuarea articolului, pe Treizecizero