Revoluţia de la Manchester continuă, Chelsea începe să-i semene deja lui Conte, în timp ce Liverpool, Arsenal şi Leicester rămân în urmă

Cei veniţi pe Old Trafford vinerea trecută trebuie să fi fost însoţiţi de un optimism cum nu s-a mai văzut în acele părţi de ceva vreme. E adevărat că Manchester United le-a oferit fanilor ceva deosebit în fiecare sezon de la plecarea lui Alex Ferguson, dar Di Maria, Falcao, Depay sau Martial, deși sunt jucători cu reputaţii entuziasmante, s-au dovedit a fi himere – „flop‟, cum numesc britanicii transferurile eşuate.

Pe de altă parte, e ceva diferit la noua serie de debuturi pe „Teatrul Viselor‟. De data asta, Man Utd a alergat după crema din fotbalul european şi a şi obţinut-o. Experimentele par să se fi încheiat, la fel şi gafele de la masa de negocieri care l-au pus pe directorul Ed Woodward în poziţii ingrate sezoanele trecute.

De data asta, cei care au venit pe Old Trafford pentru meciul cu Southampton l-au văzut pe Josè Mourinho bucurându-se de dubla lui Zlatan Ibrahimovic, în timp ce Paul Pogba a început să tragă sforile la mijlocul terenului. A fost o privelişte care poate să anunţe revenirea în top a unui club care se confundă cu succesul în Premier League.

Meciul nu a fost o formalitate, fotbalul a fost pe alocuri anost şi mai e mult de muncă. Dar semnele că United şi-a suflecat mânecile şi s-a pus serios pe treabă sunt acolo. Conferinţa de presă a fost practic un Q&A despre Pogba, pe care Mourinho l-a lăudat necondiţionat: „Are o personalitate, un ego. Băiatul e fantastic.‟ Departe de a crea tensiuni (cel puţin deocamdată), ego-urile puternice din lot par să graviteze unul către celălalt. Internetul e deja fermecat de camaraderia dintre Pogba şi Ibrahimovic, o relaţie care are toate şansele să se transpună şi pe teren. Că toate astea se întâmplă fără alienarea personalităţii deja consacrate la club, căpitanul Wayne Rooney, e spre creditul lui Mourinho.

"Next time you pass!" ?#FNF https://t.co/nIGZfa3Mr0

— Sky Sports Football (@SkyFootball) August 19, 2016

Singura problemă pe care o are Man Utd până acum e că, peste drum, vecinii gălăgioşi (aşa cum o numea Ferguson pe Man City) n-au rămas cu niciun pas în urmă. Dimpotrivă, etapa s-a terminat cu City în fruntea clasamentului, e drept, după doar două runde. Însă victoria cu 4-1 de pe Britannia, împotriva lui Stoke, vine după demonstraţia de forţă de pe Naţional Arena (5-0 cu Steaua) și arată cât de rapid funcţionează efectul Guardiola. Aguero a ajuns la şase goluri în trei meciuri (a marcat şi un penalty, după eroarea de sistem dimpotriva Stelei), Nolito are deja trei reuşite, iar jocul echipei e înfricoşător de bun faţă de stagiunea trecută, mai ales în deplasare, unde Pellegrini pierdea un sac de puncte preţioase.

Toate bune şi frumoase, numai că Pep şi-a creat singur o diversiune deranjantă. Cine nu era familiarizat cu atitudinea necruţătoare a catalanului când vine vorba de binele echipei trebuie doar să-şi amintească de ce s-a întâmplat în 2008, când era instalat la Barcelona. Sezonul nici nu începuse, iar Ronaldinho şi Deco, consideraţi rapid nu numai depăşiţi, ci chiar factori perturbatori pentru atmosfera lotului, îşi căutau deja altă echipă.

Cam asta se întâmplă acum cu Joe Hart, căruia Guardiola i-a „clarificat‟ din start ce îşi doreşte de la un portar. Pe scurt, altceva decât poate oferi englezul. Înainte de meciul cu Stoke, Pep i-a arătat, nu prea subtil, uşa: „Nu vreau să rămână jucători care nu îşi doresc să stea.‟ Iar Hart cu siguranţă nu-şi doreşte să stea pe bancă, cu atât mai mult cu cât Claudio Bravo e ca şi transferat de la Barcelona.

Problema e că portarul e foarte iubit pe Etihad Stadium şi mulţi fani privesc încruntaţi cum o legendă contemporană a clubului e tratată, în opinia lor, fără respect. Nemulţumirile par să ţină mai degrabă de chestiuni diplomatice decât fotbalistice, ceea ce poate deveni o complicaţie timpurie în mandatul lui Guardiola.

Şi Antonio Conte are parte de o complicaţie, una însă care s-ar putea să fie bine-venită. Două meciuri la rând, cu West Ham şi Watford, Diego Costa a marcat târziu pentru a aduce trei puncte. Două meciuri la rând, se poate argumenta că brazilianul cu cetăţenie spaniolă ar fi trebuit eliminat pentru cumul de cartonaşe. Presei şi analiştilor britanici nu le-a scăpat aspectul ăsta, şi antrenorul italian s-a văzut nevoit să vorbească mai mult despre atacantul său decât despre jocul echipei.

Two weeks in a row Diego Costa should have been off the pitch for a Red Card but somehow managed to stay on to score a winner.

— Jesse Marshall (@jmarshfof) August 20, 2016

Unele lucruri nu se schimbă. Ca şi predecesorul său (cel puţin până la colapsul de sezonul trecut), Conte îşi apără jucătorii până la capăt: „Nu accept ideea unui al doilea cartonaş galben.‟ Lăsând la o parte controversele, Chelsea nu se bucură numai de un Costa revenit la formă maximă, ci şi de un transfer care a dat instantaneu roade. Belgianul Michy Batshuayi a intrat în minutul 73, la 1-0 pentru Watford. Nou-venitul a egalat şapte minute mai târziu, tocmai când Chelsea părea sufocată de apărarea bine organizată a echipei conduse de vechea cunoştinţă a lui Conte, Walter Mazzarri. Dacă mai punem la socoteală şi intrarea inspirată a lui Fabregas, care a oferit assist-ul pentru Costa, atunci se poate spune că Antonio Conte îi vine lui Chelsea ca o mănuşă. Până acum.

Pentru 80 de minute, părea că şocul etapei va veni de la Watford. Până la urmă, nou promovata Burnley a fost cea care a lăsat lumea cu gura căscată, tocmai contra echipei care a început atât de spectaculos sezonul. De la 4-3 pe Emirates Stadium, Liverpool a ajuns la un 0-2 apatic pe pitorescul Turf Moor.

Liverpool will win this and then probably lose 2-0 away at Burnley next weekend. Just the sort of team they've got.

— BC (@Spursesque) August 14, 2016

Toată verva şi viteza devastatoare arătată împotriva lui Arsenal a fost înlocuită de o posesie sterilă (81%!) care nu a pus niciun moment probleme apărării lui Burnley. Cocktailul de coşmar a fost completat de tradiţionalele gafe din apărare, de care au profitat din plin Sam Vokes şi Andre Gray. Observaţia lui Klopp cum că „trebuie să venim cu un plan pentru echipe care se apără jos‟ ridică o întrebare: de ce nu există deja unul?

Pe King Power Stadium, Leicester şi Arsenal şi-au combătut reciproc planurile de joc, într-un 0-0 presărat cu dueluri fizice dar cu puţine faze de poartă. Ambele echipe au arătat mult mai bine decât în prima etapă, dar par să mai aibă nevoie de timp pentru reglajele fine.

O singură altă echipă rămâne cu procentaj de 100% după două runde. Echipa cu antrenor temporar, cu 13 oameni din primul lot apţi de joc şi cu prima şansă la retrogradare, potrivit previziunilor. E exagerat să spui că Hull City e noua Leicester, dar Mike Phelan şi ai săi merită toate laudele după victoria cu 2-0 de la Swansea. Orice s-ar întâmpla, în ADN-ul Premier League pare să fie scrisă cel puţin câte o poveste inspiraţională pe sezon.