Cursa e gata. Mai smucești o ultimă dată vâslele, ca-ntr-o descărcare de energie, cât să fii sigură că barca a trecut cu totul de linia de sosire, și-apoi le abandonezi, de parcă n-ai mai vrea să auzi de ele cât trăiești. Îți cuprinzi fața în palme și, în timp ce asprimea bătăturilor îți zgârie obrajii, prin fața ochilor îți trec o mie de instantanee, derulate pe repede înainte, ca-n filmele mute. O mie de instantanee, unul mai dureros ca altul, care pulsează, vii, în rănile din podul palmelor. Sunt acolo toate clipele de suferință, toate momentele de deznădejde, toții nervii, toți sfinții invocați cu disperare, toate gândurile negre și toate vorbele repezite, toată durerea. Cursa e gata, în tribune lumea exultă, comentatorii declamă cuvinte mari, organizatorii aranjează frumos medaliile pe catifele fine, un japonez mic, de la tehnic, caută de zor prin foldere mp3-ul cu imnul României, dar durerea, suferința, disperarea sunt încă acolo.
*
„Nu e o imagine, cum ai putea crede, e un film întreg”, îmi spune Simona Radiș, campioana noastră olimpică din barca de două vâsle. „În secunda aia văd toată pregătirea de dinaintea concursului. Văd imaginile dureroase, văd momentele în care am suferit…”, mi se destăinuie Simona. „Și, crede-mă, au fost o grămadă de momente din astea numai în anul ăsta olimpic! Momente când simțeam că nu mai pot, încercam să trecem peste și nu reușeam. Au fost momente în care ne chinuiam groaznic în timpul antrenamentelor. Pur și simplu, nu reușeam să facem legătura dintre noi să funcționeze, nu reușeam să facem barca să alunece”.
Simona Radiș (în stânga fotografiei de deschidere) și Ancuța Bodnar au început să tragă împreună la dublu vâsle în 2019, după un trial organizat de noul antrenor al lotului feminin, italianul Antonio Colamonici. După ce confirmase la lotul masculin, Antonio a fost solicitat de Federație să preia și lotul feminin. Cum nu le știa pe fete, a făcut un trial în Italia. Simona și Ancuța au câștigat detașat în fața colegelor, iar antrenorul n-a mai avut niciun dubiu: „La dublu vâsle vor trage de acum, la toate competițiile, Simona și Ancuța”. Cele două au urcat în barcă la primul antrenament dur și au scos un timp extraordinar. „V-am spus că fetele astea vor face treabă!”.
Simona și Ancuța mai trăseseră împreună la junioare, dar drumul până la aurul de la Tokyo n-a fost deloc ușor. Până la urmă, Antonio le promisese doar succesul, nicidecum că drumul spre aur și spre recordul olimpic va fi unul comod. „Stăteam, așa, în cameră, pe marginea patului, și ne gândeam că, poate, tutuși, nu suntem potrivite să mai tragem împreună, să mai lucrăm împreună”, își amintește Simona. Amintirea e cât se poate proaspătă: s-a derulat de mai multe ori recent, în „filmul” de după victoria de la Tokyo.
*
În 2013, vizita inopinată, din altă lume, la Avrămeni, în Botoșani, a antrenorului George Bulie a prins-o pe Simona la ora de Matematică, materia ei favorită. „Ne-a povestit despre canotaj, iar eu habar n-aveam ce e canotajul. Știam despre doamna Elisabeta Lipă, era tot ce știam despre sportul ăsta. Ce mi-a spus dânsul, ce nu mi-a spus, cert e că m-a convins să merg să văd cum e canotajul”.
Când a ajuns acasă, „să se ceară” la trialul de canotaj, Simona era deja convinsă. Poate nu atât de sport, cât de ideea de a ieși în lume, de a ieși din satul copilăriei și de a cunoaște o lume nouă și interesantă. „Acasă, ai mei nu au prea fost de acord. Știau că nu eram genul căreia să îi placă sportul, doar îmi plăcea mai mult școala. M-au îndrumat să nu merg, dar eu simțeam că trebuie să merg să văd măcar o săptămână”.
Nu știa să înoate, dar senzația aceea de libertate pe care ți-o dă barca plutind în larg de la ponton alunga, pe dată, orice frică. Simona a știut imediat că acesta e drumul. Victoriile în fața felelor mai mari și mai vechi a fost doar confirmarea a ceva ce fata din Avrămeni, chitită să dea la Mate-Info cu câteva săptămâni înainte, simțea prin toți porii.
*
„Țin foarte mult la părinții mei, țin la locul în care m-am născut, dar nu regret că am plecat de acasă. Mai grea a fost despărțirea pentru părinții mei. Li s-a rupt sufletul când am plecat, dar eu am avut siguranța asta în mine. Le-am spus părinților că îmi pare rău să îi las, dar plec cu încredere. Am spiritul ăsta de aventură în mine. Când am ales să fac canotaj, am plecat ca o luptătoare pe acest drum. Când îmi propun niște lucruri, mă țin de ele. Eu mi-am asumat decizia de a rămâne în canotaj. A fost ceva de genul: <Am rămas, păi fac canotaj, nu mă joc!>. Nu am mers să încerc să fac un an canotaj. Dacă am ales drumul, ăsta, m-am ținut de canotaj. Și am luptat cu mine ca să rămân pe acest drum”.
„Îmi place mult competiția, îmi place foarte mult viața sportivă”, îmi spune Simona. Râde când își amintește de verile copilăriei, când se ascundea în lucerna înaltă a vecinilor ca să nu fie găsită de prietenii de pe uliță la „V-ați ascunselea”. Ieșea doar la final, cât să-și revendice „titlul” de câștigătoare.
*
Victoriile din lucerna vecinului de la Avrămeni au rămas de-acum doar în amintiri. Simona e pe drumul ei și se bucură de noile ei victorii și de noua ei viață. „Am cunoscut foarte mulți oameni de care m-am atașat enorm. Nici nu pot să îmi imaginez cum ar fi fost să nu îi fi întâlnit. Mi se pare dureros doar să mă gândesc la asta. Sportul mi-a deschis acest orizont fantastic!”. Fata curajoasă din Botoșani trăiește aventura vieții ei. Și o trăiește fără teamă, ca-n ziua în care a urcat în barcă fără să știe să înoate.
„Sunt destul de realistă. Nu am nici o temere. Dacă, Doamne, ferește!, aș păți ceva și nu aș mai putea să fac sport, bine, gata, o iau pe un alt drum. Nu știu acum pe ce drum, că văd mai multe variante, dar nu am temerea că nu voi avea o viață frumoasă după sport. După sport, va începe o altă viață, pe care mă voi bucura să o descopăr la momentul respectiv”.
*
– Simona, acoperă bucuria victoriei toată suferința de la antrenamente?
– Da! Și, pe lângă faptul că o acoperă, îți dă și un surplus de putere, de adrenalină, de încredere, că să o poți lua din nou de la capăt, ca să poți trece, din nou, prin acele momente dureroase. O victorie șterge trecutul, dar te și încarcă pentru ce va urma.
E doar o secundă între suferință și bucurie, iar Simona o trăiește de fiecare dată la fel: își pune fața în palmele bătătorite de lupta cu vâslele și cu apa, de lupta cu ea însăși, și revede, pe repede-înainte, tot trecutul.
„Nu e o imagine, cum ai putea crede, e un film întreg. În secunda aia, văd toată pregătirea de dinaintea concursului. Văd imaginile dureroase, văd momentele în care am suferit… Apoi strig: <Am reușit!> și dispar imaginile acelea, gata! Scap de ele și reușesc să realizez ce am reușit. Îmi ia o clipă să ajung să mă înțeleg, să uit tot greul și să mă pot bucura de succes”: Simona Radiș și secunda de după victorie.
Fotografii de Cristian Nistor / COSR
